Povești pe marginea unor fotografii

Denise Lucie Roșu  e o femeie mărunțică, vioaie și  iute în mișcări. Părul alb care-i înconjoară chipul   îi dă  un aer de distincție și eleganță. Are o privire ștrengărească,   jucăușă, care se întunecă  pentru o clipă doar atunci când pisica Cici încalcă regulile de bună purtare.  Locuiește cu această pisică, tovarăș prețios, bun de înfruntat singurătatea,  într-un apartament modest în care câteva piese de mobilier vechi și  multe fotografii îngălbenite  de vreme  mai amintesc de o lume care a rămas doar în amintiri. Lumina  ce alunecă  în încăpere se  împrăștie  pe chipuri din alt veac: părinții Denisei ? Lucie, în Piața San ? Marco din Veneția, hrănind porumbeii. Mama mărunțică, în costum de călătorie și pălărie cu voaletă, tata, sobru, cu câteva cărți sub braț se sprijină detașat într-un baston  cu cap de argint, desigur. Tot ei, pe un alt carton, în dulcea nuanță a sepiei, într-un studio, ea, îmbrăcată în rochie subțire de tul, cu eșarfă asortată la funda pălărioarei, așezată lângă un gheridon  de lemn, el, la fel de sobru, sprijinindu-se pe piciorul drept și lăsând să se vadă lanțul auriu al ceasului de buzunar. Apoi ea, Denise- Lucie, fetiță cu bonețică dantelată, cocoțată pe un scaun uriaș de lemn, lângă un ied dolofan de jucărie și-apoi iarăși ea, cea de mai târziu,  pe  o motocicletă. Mă uit la femeia din fața mea și încerc să-i descifrez  gândurile din momentul acesta de tăcere care se prelungește. Chipul ei mai păstrează încă încruntarea aceea orgolioasă prinsă și în pozele de tinerețe, părul alb de-acuma nu estompează cochetăria și grația care n-au fost măcinate de timp. În unele momente, și nu-mi dau seama încă de ce se întâmplă așa, doamna Denise ? Lucie pare,  în mod miraculos, mai vioaie chiar decât în fotografiile pe care le scrutează  din când în când cu ochi critic, pentru a le arunca apoi în teancul din care le-a ales grijuliu.  

Îmi spune apoi, ca o concluzie,  că regretul de a nu fi făcut o facultate a fost înlăturat de o căsnicie care a durat numai câțiva ani, dar  a strălucit cât pentru o viață întreagă.  

 Pe soțul ei l-a cunoscut la primul bal, când a purtat și prima rochie lungă: ?Era o rochie de tafta albă cu cununițe de flori. Eram foarte emoționată. Totul mă impresiona: luminile care străluceau, femeile îmbrăcate minunat, eleganța bărbaților care le însoțeau, muzica aceea în surdină... La o masă vecină  era un tânăr frumușel, elegant, cu epoleți și fireturi aurii, cu șnururi colorate pe care azi n-aș mai da nici un preț, dar care atunci m-au  fermecat cu totul. Tânărul s-a uitat un timp la mine, apoi a  venit la masa noastră, a bătut din pinteni și m-a invitat ceremonios  la dans.?  Doamna Denise îmi povestește mai departe,  cu voce însuflețită  despre balul care pentru ea  a însemnat  și începutul unei mari iubiri. ?La o săptămână, m-a cerut de nevastă. La o lună, logodna și apoi, la încă o lună, nunta, la Biserica Sf. Spiridon. A fost un vis...?