Amintiri regale

Mihail Alfons Roșu, soțul doamnei Denise-Lucie a fost  comandantul  companiei care schimba garda la palatul regal, o dată pe săptămână.  În fiecare zi  de miercuri, la  ora 12,  ea fugea de la banca la care lucra, de pe  strada Smârdan, până la Capșa, unde avea un loc fix în care aștepta să-l  vadă trecând. În cântec  de  fanfară,  cu  pași de onor, el scotea sabia când ajungea în dreptul ei  și o saluta ca pe o prințesă.  Multă lume care trecea pe Calea Victoriei se oprea să vadă schimbarea gărzii  regale ce se făcea cu mare fast, de la Capșa până mai  jos, pe strada unde erau Librăriile Socec.?Eram tare mândră. Cu o seară înainte de schimbarea gărzii, ofițerii companiei  luau masa la palat și, uneori, eram invitate și noi soțiile lor. Prin 1936 la una din aceste întâlniri  a participat și Regele Carol al ll-lea, care era foarte vorbăreț și glumeț, știa  să facă atmosferă, era șarmant. Apoi prin?39, am mai participat la un dineu la care a fost prezent și Regele  Mihai care era  un copil încă,  tare timid. La aceste mese atmosfera era destinsă și distinsă, se spuneau glume și povești. Era multă politețe și eleganță. Lacheii erau educați și serviciul lor ireproșabil.  Și cu toate acestea, nu te simțeai stingherit de fastul care era,  pentru că toată lumea se purta natural. Eleganța era normală în vremurile acelea. Îmi amintesc și de sărbătorile care se țineau de 10 Mai, de alaiul ofițerilor  care defilau la Cotroceni în ținută de mare gală, cu fireturi,  de suita Regelui, de mantia lui  albă, de Regina Maria care odată a luat la o defilare lângă ea, în caleașcă, pe cei   12 cokeri, câinii ei preferați. Îmi amintesc cât de chipeș era soțul meu în uniforma de mare gală. Avea o sabie din oțel de Toledo pe care era scris  ?La vie pour la Patrie, L? amour pour la femme, L? honneur pour moi?. Este o deviză pe care o respectau, din noblețe, ofițerii de-atunci.?

Doamna Denise povestește  mai departe de mese  și dineuri sofisticate,  îmi arată  cartonașe aurite cu liste de meniuri pe care le păstrează ca amintire, îmi spune  de obiceiuri uitate, de o lume care trăia parcă într-un vârtej al plăcerilor, dansului și muzicii, o lume care parcă prevedea măcelul războiului  ce urma și încerca să mai prindă cu disperare ceva din strălucirea și nepăsarea egoistă a  acelei clipe.

? O dată pe săptămână, sâmbăta,  mergeam la Cercul Militar. O, Doamne, ce seri, era o minunăție! Sala mare  de marmură era luminată ca ziua. Erau două muzici, la cele două balcoane, una era fanfara și alta era muzică de dans. În jurul sălii, pe lângă perete, erau doamnele în vârstă cu lornioane. Ce nu le suportam atunci! Te măsurau de jos până sus, știau de câte ori ai venit îmbrăcată cu rochia pe care o purtai, așa că erai obligată să schimbi  mereu toaletele. Făceau comentarii și aruncau priviri malițioase către cele mai tinere. Știau tot, cu cine ai mai dansat, de câte ori, la cine te-ai uitat mai mult, cu cine ai povestit depășind timpul corect prevăzut pentru o simplă politețe, și câte și mai câte... Știau tot și lornionul făcea parte din recuzita  lor de spionaj. Protocolul era cam așa: de la intrare, care se făcea pe strada cu restaurantul Berlin, pe dreapta și pe stânga, erau soldați scoși din cutie cu ținuta, care pentru fiecare pereche ce urca scările, luau poziție de drepți și  salutau. Era fastuos. Ne întâlneam cu prietenii și ne distram de la nouă seara până dimineața. Programul începea acolo întotdeauna cu un vals, apoi  urma muzică de tango, fox trot și boston. Erau două bufete, într-un capăt și  altul al sălii. Cine a trăit atunci parcă nici n-ar ieși din casă acum.  E o diferență ca de la cer la pământ între ce era atunci și ce trăim noi astăzi.  Ne întorceam  spre dimineață cu trăsura pentru că eram obosiți de dans. Muscalul, îmbrăcat într-o manta uriașă de catifea verde, își mâna caii lin pe străzile curățate ale Bucureștiului, spre casă. Ce viață...?