Mantaua sfârtecată

Apoi a început  războiul și s-au sfârșit toate. Căpitanul Mihai Alfons Roșu, soțul Denisei ? Lucie, a fost mutat ?pe zonă?, în Moldova. Lumea încă nu presimțea grozăvia ce urma. Pentru cei mai mulți dintre ofițeri, plecarea în preajma frontului nu însemna decât un divertisment care-i scotea din rutina  cazărmii de oraș. După cutremurul din ?40 Denise și-a urmat soțul la Moinești, Comănești, la  Bucșoaia. ?Încă nu era spaima prea mare. Erau zile în care seara se petrecea la popotă, se dansa, nu ne gândeam că vor veni zile grele în care vom simți pe pielea noastră războiul. Acolo, pe linia frontului,  am învățat să conduc mașina și  am condus prima dată un camion militar încărcat cu puști. Curând, bărbații au fost trimiși în linia întâi. Pentru că aveam carnet de conducere, am fost și eu mobilizată în armata română împreună  cu încă două prietene, Simina Caracaș și Ana Herdan. Am ajuns  cu frontul până la Odessa și  Tiraspol, dar după o vreme ne-au retras  din linia întâi, pentru că măcelul era uriaș. Am fost mutate  la Crucea Roșie de la Sinaia. De câte ori veneau trenurile cu răniți  de pe front, eram în gară și ?i preluam pentru a-i duce la spitalele în care mai erau locuri, uneori chiar la Câmpina, când erau prea mulți în Sinaia. Conduceam o mașină de salvare cu două paturi și mai aveam doi flăcăi în subordine, care cărau răniții. Uneori eram atât de obosită, încât  mi se părea că drumul, înaintea mașinii, se vălurește ca o apă...  N-am să pot uita cât trăiesc mirosul acela de cangrenă, de răni, de sânge pe care l-am simțit luni în șir. Am lucrat acolo pe salvare un an, timp în care soțul meu a fost  mutat cu  frontul în Crimeea. Ne scriam des,  zilnic, poșta mergea foarte bine: ?Iubițica mea, ai curaj, mai avem puțin și mă întorc, ai răbdare că vom fi fericiți nu peste mult timp?, așa-mi scria. Primise  Ordinul Mihai Viteazu, cea mai înaltă decorație. A fost rănit de trei ori și tot de trei ori a avut permisie. La ultima, am vrut să-i propun să intervenim printr-un general, Ioanid îl chema, care l-ar fi putut reține în țară, dar n-a vrut, s-a dus înapoi.?Mă duc să închei războiul ăsta, că am steaua mea și o să fie bine?.

 Dar n-a fost bine. Căpitanul Roșu a murit în ultima zi de retragere, în ultima misiune pentru linia întâi  din Crimeea. Mașina în care era a fost bombardată când se întorcea spre casă.  Denise ? Lucie a primit  acasă mantaua lui, sfârtecată în dreptul rănii care l-a ucis. Lucra împreună   cu  o prietenă, Mioara Mihăilescu, cu soția generalului Marinescu și cu alte doamne la un punct de primire a răniților în gara din Sinaia. Le împărțea ceai fierbinte și felii de pâine în momentul în care a primit vestea morții soțului ei, ? moarte de erou în linia întâi, ? cum scria în hârtia care începea  sec și  oficial : ?Sevastopol, Crimeea, 28 aprilie, 1944, Stimată doamnă, avem durerea de a vă comunica moartea de erou a soțului Domniei voastre, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, căpitanul Alfons Mihail Roșu...?