Călătoriile

 De pe front, Denise-Lucie s-a întors  în București. Știa că ceea ce a trăit nu se mai poate repeta și atunci a vrut să uite totul, să se rupă de viața dinainte. S-a izolat de lume o vreme, a tras obloanele de lemn care erau la ferestre  și s-a închis în casă. A vrut numai întuneric  în jur, precum  noaptea care s-a lăsat în sufletul ei.  ?Ceea ce am simțit atunci nu se potrivește cu ceea ce a urmat, adică am simțit că nu mai are rost să trăiesc, că viața mea s-a sfârșit,  ori de atunci, iată, au trecut peste șaiezeci de ani și eu am supraviețuit.? Vreo doi ani  după moartea soțului, Denise-Lucie a primit pensia de văduvă de război, apoi  aceasta i-a fost sistată, pe motiv că era prea tânără și că ar putea să muncească. Mulți ani  a avut probleme  cu ?dosarul de cadre?, pentru că soțul ei a luptat împotriva rușilor în Crimeea. Casa i-a fost naționalizată și a trebuit să închirieze un apartament modest. Dezamăgită de întâmplări și oameni,  și-a  luat o cățelușă cu care a învățat să împartă bucuriile și tristețile fiecărei zile. A călătorit mult, atât cât i-au permis banii pe care-i primea din vânzarea unor  mărunțișuri, obiecte și lucruri ce-i mai aminteau de viața pe care o dusese înainte. A fost și  în Crimeea, pe urmele soțului ei  îngropat acolo.  A făcut o croazieră  și pe Marea Neagră, acum doi ani. Cei de la agenția de turism  nici măcar n-au vrut să-i mai facă asigurare medicală, la anii ei, dar nu și-a pierdut curajul. A zâmbit ușor amuzată și s-a urcat  totuși, ? pe proprie răspundere?,  pe puntea vaporului cu care a ajuns până  în Grecia și  apoi în Turcia. ?Aș călători cât mai mult, spune ea , mângâind pisica ce i s-a cuibărit în brațe, niciodată nu m-au obosit drumurile. Aș călători nu pentru ca să uit prin ce-am trecut, pentru că sunt lucruri care nu se uită,  ci ca să-mi aduc aminte mai bine.  Ce să vă mai spun? Sunt cu adevărat o veterană și mai sunt puține ca mine care să povestească despre vremuri apuse, despre o lume care nu mai trăiește decât în amintiri.  Sânt de la douăzeci și șase de ani văduvă de război, dar n-am simțit nevoia să împărtășesc problemele mele cu nimeni, nici bune, nici rele,  mi le-am consumat singură și n-am greșit. N-are rost să-i încărcăm pe cei de lângă noi cu povara neîmplinirilor și nefericirilor noastre. Am găsit în mine forța să trec peste toate. Știu acum că nu dinafară vine ajutorul. Fiecare trebuie să se împace cu sine, cu destinul ce i-a fost hărăzit. Toți suntem singuri în fața lui. Al meu a început într-o zi de război și s-a frânt în altă zi, într-un  alt război. Fiecare călătorește singur pe drumul vieții sale.

 De puține ori am povestit ceea ce v-am spus dumneavoastră acum. Nu mi-e frică de singurătate, am lăsat regretele în urmă, am învățat să accept tot ce mi se întâmplă. Trăiesc ca și cum aș fi cel mai fericit om de pe pământ. Am  și acum ?jour fix?, luni după masa, de la 4 la 11 seara,  când mă întâlnesc cu  prietenele care mi-au mai rămas. Povestim, mergem la o bere, ieșim în oraș....Mi-am ales întotdeauna prietenii după cum am vrut, în prietenie n-am acceptat niciodată jumătățile de măsură. M-am înconjurat numai de oameni  de la care am avut ce să învăț. Educația de acasă,  dragostea pe care soțul meu mi-a purtat-o, relația, comunicarea  deosebită cu el, minunata lume a animalelor, toate acestea și poate mai sunt și altele, toate m-au ajutat să supraviețuiesc, să pot spune  acum că  nu mă tem de moarte, pentru că o visez ca pe o altă   călătorie,  o croazieră după care, desigur, sunt convinsă de asta, urmează o alta mult mai frumoasă...?

 

 Otilia Țeposu