Îmi amintesc un alt moment, peste ani, când am mai cunoscut rusi, care mi-au fost oarecum la inimă. În Breaza, în 1945, eu venisem de pe front, se terminase războiul si rusii se întorceau din război, de pe frontul din Cehoslovacia si din Ungaria. Multi dintre ei, în special ofiterii, erau cazati pe la diverse vile din Breaza. Într-o seară, vine la mine o cunostintă de-a mea, o prietenă, Nuti Rădulescu (mai mare ca mine cu trei-patru ani), al cărui frate geamăn, Titel Rădulescu, fusese cel mai bun prieten al meu si murise în ultima zi de război în Cehoslovacia (tatăl lor, care era colonel, când a aflat acest lucru, a făcut un stop cardiac si a decedat si el). Astfel, rămăsese doar ea si cu mama ei în vila respectivă. si a venit la mine spunându-mi: "Dorele, vino neapărat la noi, ne-au băgat doi ofiteri rusi! Vino să stai noaptea cu noi." M-am dus si am găsit acolo pe un maior si un locotenent, care primiseră o cameră frumoasă. Nuti si mama ei fuseseră cât se poate de civilizate cu ei, dar li se citea frica pe fata lor, pentru că atunci când am ajuns acolo, maiorul a avut o izbucnire (jumătate în româneste, jumătate în ruseste), în care a spus următoarele: "Să le fie rusine românilor! Noi ne-am luptat pentru ei, ca să le dăm Ardealul si ei nu au încredere în noi! De ce l-ati chemat pe domnul? Vă e frică de noi? Ne credeti sălbatici? Suntem oameni civilizati." Eu am căutat să-i explic, probabil, putin cam fără tact, că sunt printre ei si de alte neamuri, dar am avut fericita inspiratie să le vorbesc de Titel, fratele lui Nuti, care a murit pe front (iar amândoi fiind copiii unui colonel) si că ne-ar face plăcere dacă ar accepta să ia masa cu noi. Rusul s-a schimbat imediat la fată. În acest timp, locotenentul tăcea si, mai apoi, îmi propune să iesim la un restaurant ca să cumpărăm o bautură si niste prăjituri. Pe drum, îmi spune: "Eu îl înteleg si pe maior, dar si pe voi, românii. stiu câte au făcut oamenii nostri la voi (rusul cunostea si putină franceză) si stim de ce vă este frică. Dar maiorul este un om foarte cumsecade, care nu a făcut nimănui rău si nu îi place să fie băgat în aceeasi oală cu ceilalti." A fost o masă decentă, cu oarecare voie-bună, la care nu s-a băut mai mult de un pahar de vin. Între patru ochi, îi propusesem lui Nuti să facem un lucru elegant, după-masă eu să plec acasă, ca să le dăm dovada că nu le e frică de ei. La finalul mesei, când m-am sculat si le-au urat tuturor "Noapte bună!", maiorul m-a luat în brate si m-a pupat, zicându-mi: "Îmi pare bine că aveti încredere în noi." A doua zi de dimineată a venit la mine acasă locotenentul, pentru a-si lua la revedere de la mine, pentru că ei plecau. M-am dus să-mi iau ziua bună si de la maior, care a fost încântat.

Rh. C.: Asadar, armata rusă avea si oameni cumsecade, nu numai violatori si insi deprinsi cu vodca…

E. F.: Exact. Dar erau putini. Majoritatea - o adunătură informă. Era o cimilitură, cum se zicea pe vremea aceea: Ghici ghicitoarea mea - "Când merge, cântă; când stă, pute.- Ce este? O coloană rusească." Adevărul este că erau foarte murdari.

Rh. C.: Care este cea de-a treia amintire a dumneavoastră despre rusi?

E. F.: După 23 august 1944, am reusit să obtin o permisie ca să mă duc să-mi dau niste examene la facultate, la Drept. La un moment dat, vin avioanele germane, fiind un atac. stiam că trenurile sunt bombardate. Trenul în care eram eu a oprit înainte de a intra în Gara Deva si toată lumea a coborât repede, fugind într-o pădure din apropiere. Mie mi-era cam rusine să fug si am rămas printre ultimii. Când mă uit, în stânga mea, la o fereastră, era o rusoaică care stătea linistită privind pe geam. Am fost surprins. Am strigat după un coleg de-al meu care fugea de rupea pământul si i-am transmis si o comandă nemtească (noi, în scoala militară, învătam si comenzile nemtesti): "Volle Deckung! Feindliche Flieger!", ceea ce înseamnă "Avioane inamice. Acoperire completă!" (adică "Culcati!").

Rh. C.: Fac o paranteză si vă întreb dacă la scoala militară învatati comenzile în limba germană din cauză că România se afla sub ocupatie germană?!

E. F.: Nu, învătasem încă din liceu limba germană si, în al doilea rând, aveam instructori români si instructori germani, căci trebuia să stim comenzile si în limba germană - noi  urmând a fi pe front alături de nemti.

Rh. C.: Vă rog să reveniti la episodul din tren.

E. F.: O aud pe domnisoara de alături - "Sprechen sie Deutsch?" ("Vorbiti nemteste?"). Urmează conversatia noastră în germană, pe care o redau in limba română. Mă întreabă: "De ce nu ati fugit cu ceilalti?" Îi răspund: "Nu puteam să fug atunci când o doamnă a rămas în tren." "E chestie de amabilitate, nu de curaj?!" "În primul rând, de amabilitate." "Ciudat, spuse ea."  La un moment dat, face o remarcă în franceză. Această rusoaică, pe nume Aniuta (pe care nu am mai revăzut-o de atunci), avea părul prins în cozi. Era studentă la Filologie. Am întrebat-o ce căuta ea în armată. Mi-a spus că fiecare dintre noi trebuie să ne apărăm patria. Am rămas surprins si i-am zis: "Dar, cum se face că stiti frantuzeste? Eu am încercat cu toti ofiterii vostri rusi, dar nici unul nu stia un cuvânt în franceză! La voi, ofiterii nu trebuie să urmeze un liceu, o scoală de pregătire? " "Nu, ei sunt alesi pe bază de atasament si eroism."