In seara zilei de 20 decembrie 1944, inamicul ? care abandonase orasul ? s-a organizat puternic pe înaltimile de la nord, cu castelul Torna.

In conformitate cu ordinul Diviziei 11 Inf., în vederea atacului ce urma a fi executat în ziua de 21 decembrie, asupra înaltimilor de la nord, s-a constituit o grupare de atac sub comanda colonelului Alecu Nicolae, comandantul R.3.D., formata din R.3.D. si câte un batalion din R.2.D. si R.19 Inf., aflate la cele doua flancuri ale R.3.D.

Gruparea avea misiunea de a ataca si ocupa Torna si înaltimile vecine. Apoi se cerea sa înainteze si elibereze localitatea Szadelo, obiectiv greu de realizat prin atac frontal în conditiile unui sprijin de artilerie ce nu putea fi decât simbolic, deoarece dupa prabusirea frontului de la Iasi artileria divizionara era redusa la o treime.

Asezarea orasului Torna îi confera o importanta deosebita pentru inamic, reprezentând o adevarata poarta de intrare în cele trei directii: Miskolcz-Budapesta, spre sud; Roznava-Bratiskava-Viena spre vest; Kosice-Breslau spre nord.

Fusesem avansat la gradul de locotenent.

In dimineata zilei de 23 decembrie, la ora 7, inamicul a deslantuit un acerb bombardament de artilerie asupra orasului Torna, cel mai puternic din toate cele traite, atât prin intensitate, cât si prin durata lui, care prevestea un atac de amploare.

Cu o luneta forafeca si cun telefon, m-am instalat în turnul Primariei orasului Torna, de unde puteam supraveghea orice miscare a inamicului, nu doar în oras, ci si în jurul orasului, pâna departe. La ora 12 bombardamentul de artilerie continua în acelasi ritm. Desi nu a produs prea multe victime, artileria inamica macina moralul ostasilor nostri. Catre ora 14, în zona de aparare a Bat.II/3.D am observat ca sotasii acestei subunitati au parasit pozitia în dezordine, desi infanteria inamica nu debusase la atac. Era efectul demoralizant al acestui bombardament neverosimil de prelungit.

Prin telefon, am transmis biroului Operatii si comandantului R.3.D. ce se petrece în sectorul acestui batalion.

Colonelul Alecu Nicolae mi-a ordonat sa cobor din observator si sa merg în sectorul Batalionului II/3.D, pentru a redresa situatia.

Purtam asupra mea un document ?Ultra Secret" ? ?CIFRUL". In drum spre sectorul Bat. II/3.D am apreciat tot ce este posibil sa mi se întâmple: sa cad într-o ambuscada întinsa de inamic; sa fiu ranit si sa nu ma pot evacua, cazând în mâna dusmnului; sa fiu ucis. In toate aceste cazuri, ?CIFRUL" putea sa-l ia inamicul si sa-l exploateze în favoarea sa. Atunci am scos cifrul din porthart si i-am dat foc. Impreuna cu ofiterii batalionului am reusit sa redresam moralul ostasilor si sa-i aducem în pozitia initiala.

Revenit la postul de comanda al R.3.D., am raportat redresarea situatiei, dar si distrugerea CIFRULUI, invocând prudenta.

De abia la ora 15 infanteria inamica, sprijinita de tancuri, a trecut la atac.

Eea un adevarat iad. Tot frontul Corpului 6 Armata se clatina. In aceasta situatie, am fost trimis din nou în sectorul BAT.II/3.D, care parasise pozitia. Situatia era critica, dar am reusit sa regrupez batalionul. Nu în vechea poozitie însa, ci pe zidul cimitirului din Torna, care era mult înapoia postului de comanda, acesta ramânând expus. M-am îndreptat catre postul de comanda sa raportez situatia. Am gasit acolo doar pe capitanul Costacachescu Alexandru, seful biroului operatii din Statul Major, si pe fruntasul T.R. Lulache Ion, cartograful unitatii. Am aratat care este situatia în momentul respectiv si, întrebând unde-l pot gasi pe comandantul R.3D., colonelul Alecu Niculae, mi s-a spus ca s-a îndreptat spre gara C.F. în sectorul Bat.I/3.D. Am iesit din cladire cu intentia de a-l cauta, dar, ajuns în strada, am vazut doua tancuri inamice venind pe o artera al carei traseu era perpendicular pe cladirea postului de comanda. Am intrat înapoi, alarmându-i pe cei doi. Am ars în graba tot ce ar fi putu servi inamicului, apoi, toti trei, în salturi, prinj bombardamentul îndracit, peste garduri si gradini, ne-am îndreptat spre sud-vest, fiind ultimii care ne repliam.

Executând salturi, folosind acoperirile ce ni le oferea localitatea, ne-am separat unul de altul. Când am ajuns la marginea de sud-vest a orasului, singur, am asistat la un spectacol sinistru. Infanteria germana ajunsese la lizoiera orasului. Toate subunitatile regimentului iesisera în câmp deschis, la sud-vest de orasul Torna, , într-un teren mlastinos, prinse între doua baraje de artilerie (fata si spate), iar din lizierele de nord si de sud ale orasului aparusera tancurile germane punând regimentul într-o situatie precara. Teoretic, fara scapare. Eu, desi neprins, eram în mijlocul masei ianmice. Sa ies de unul singur si sa ma avânt pentru a ma inegra cu regimentul ar fi fost un gest de sinucidere. Puteam fi cânat cu usurinta. Trebuia sa gasesc o alta solutie.

Daca as brava si as spune, acum, ca nu-mi era teama as minti. Și cine afirma ca nu a fost chinuit de frica în razboi este un mare mincinos. Eram terorizat de teama singuratatii, care este mai chuitoare decât frica de moarte, dar nu mi-am pierdut capul. In astfel de momente critice, ratiunea, ideile si nu rareori reflexele se unesc si blocheaza teama.

Nu vedeam salvarea decât în întunericul noptii. M-am uitat la ceas. Era ora 16. Fiind în decembrie, am stiut ca în cel mult o ora se va întuneca. Trebuia sa ma camuflez undeva, ca în timp de o ora sa nu fiu descoperit.

Ma aflam într-o gospodarie modesta, de la marginea orasului. M-am ascuns într-o sura, intrând sub fân. Incet, încet, bombardamentul artileriei inamice s-s stins.

Ingrozitoare momente, care te dezumanizeaza. Locul sentimentelor specifice speciei uamne este luat de animalicul instinct de conservare: ?SĂ SCAP!!"

Imi defila prin memorie tot ceea ce se petrecuse în cursul acestei zile de 23 decembrie. Recapitulam faptele, încercând sa descopar erorile.

Acolo, sub capita de fân, ma ducea gândul si acasa, la sotie si la cele doua fetite, de trei si, respectiv, patru ani, la parinti, la frati, la colindele cântate de colindatori în aceasta noapte de Ajun al Craciunului anului 1944. Apoi, animalicul instinct de conservare dicta sa dau totul uitarii. In centrul preocuparii revenea întrebarea: ?Cum sa scap?!?"

Nu mâncasem nimic toata ziua. Dar nici nu-mi era foame. Preocuparea mea era cum sa scap din cursa în care map aflam. Trecuse mai mult de o ora de când eram în ascunzatoare. Afara s-a lasat întunericul salvator al noptii. Am iesit de sub fân si, de acolo, în curte. Dar... dezamagire! Cerul se înseninase si luna, cu cel mai mare si stralucitor disc pe care i l-am vazut vreodata, lumina pamântul mai abitir ca soarele. M-am simtit mai nenorocit ca în oricare din momentele acestei zile si... m-a cuprins deznadejdea.

Dar un nou reflex ma determina sa privesc luna, pentru a aprecia daca nu va apune înaintea aparitiei zorilor si? am conchis: nu o apuca ziua.

Am intrat din nou în fân, unde a început din nou teroarea proceselor psihice.

Stors de vlaga, din cauza eforturilor fizice la care am fost supus în aceasta zi si atensiunii nervoase continue, am adormit profund. Când m-am trezit, mi s-a parut ca am dormit o vesnicie. Era 4 dimineata, deoarece era întuneric. Luna apusese si se lasase si o ceata densa, care ma avantaja în tentativa mea. Dar, în ce directie sa apuc? Cât de adânc a patruns inamicul? Din nou planuri si calcule, dar toate cu un mare grad de incertitudine, din care sunt scos de tragerile de hartuiala executate de artileria româna asupra pozitiei inamice, de parca ar fi fost comandate de mine.

Flacara de la guira tevii tunului arata ca artileria executa aceste trageri din vechea sa pozitie; iar proiectilele cadeau pe liziera orasului. Insemna ca inamicul se afla la marginea orasului, caci daca ar fi patruns mai adânc proiectilele trase de artileria româna ar fi trebuit sa cada acolo. Flacara de gura tevii îmi indica directia pe care trebuia sa merg. Acest traseu ma obliga sa traverseze mlastina.

Mai stiam ca nemtii nu se instaleaza în mlastini, aceste zone fiind aparate prin trageri de flanc cu mitralierele.

Deci, prin mlastina, fara zgomot, pentru a nu stârni flancarea de catre mitralierele inamice, directia flacarei de la gura tevii artileriei române.

Eram foarte tensionat si inima-mi batea cu rapiditate. Gospodaria în care ma aflam era amplasata la intersectia a doua strazi. Când am ajuns la poarta, desi prin întunericul noptii asociat cu ceata nu vedeam nimic, am auzit totusi pasi în cadenta militara si conversatii în limba germana. Era o patrula inamica, ce îsi facea rondul tocmai pe directia pe care o alesesem. Patrula mi-a taiat din elan, dar altceva de facut nu era.

Patrula s-a îndepartat, urmându-si traseul. Când nu am auzit nimic, m-am hotarât si am iesit în strada. Aveam de mers circa 100 m, dupa care sa deviez la dreapta si sa patrund în mlastina.

Insa, dupa ce am parcurs câtiva metri, cu pasi de pisica, am auzit iearasi în urma mea cadenta de patrula si vorbire germana. Nu mai puteam face altceva decât sa continui drumul. Dar cu mersul meu fara zgomot, încet, riscam sa fiu prins din urma de patrula care venea în cadenta normala.

Și iarasi reflectii si reflexe... Am hotarât sa merg în cadenta rapida, dar zgomotoasa, sperând ca ma vor socoti de-al lor. De vazut nu ma vedeau. Nici eu nu-i vedeam. Dar cum îi auzeam eu, ma auzeau si ei pe mine. Inima-mi batea sa sparga pieptul si alteptam sa fiu somat, dar nadajduiam sa nu se întâmple, crezându-ma de-al lor.

Nu am fost nici ajuns, nici nu m-au somat. Am reusit sa fac devierea la dreapta si sa patrund în balta, fara zgomot, pentru a nu stârni focul mitralierelor germane. Am intrat în stuf, dar a început sa cedeze gheata. Apa mi-a intrat în bocanci si inima avea un ritm nebunesc. Apa a început sa urce, ajungând la genunchi si pe masura ce înaintam în directia flacarii de la gura tunurilor noastre, care parca ma chemau, auzeam mitraliere inamice, mai înapoi, la dreapta si la stânga, ececutând flancarile mult în urma mea, ceea ce îmi marea speranta si încrederea în reusita. Dar adâncimea apei crestea si simteam ca talpile picioarelor intrau tot mai adânc în mâlul de la funbdul baltii. apa ajunsese la centura si am început sa ma tem nu atât de adâncimea ei, cât de mâlul de pe fund. Incepusem sa ma descurajez, dar tocmai în acest moment am observat ca adâncimea apei descreste. Deci depasisem adâncimea maxima si sperantele au reânviat.

Iesisem din linia de aparare inamica si ma gaseam între linii, în tara nimanui. Intram în alta zona periculoasa, linia de aparare româna, care ma putea lua drept inamic.

*
*      *

Sunt relatate, în continuare, alte si alte fapte de arme din cele patru luni de zile care au marcat drumul spre victoria finala ?Iarna grea ? noteaza autorul ?, înfruntând frigul, zapada si grohotisul pantelor traversate în Muntii Tatra. Lipsa artileriei, pierduta la prabusirea frontului de la Iasi, a fost compensata de priceperea si îndrazneala camarazilor nostri, recunoscute prin ordinele de zi. Amintesc, printre acesti eroi, pe capitanul de rezerva Iosif Ion, pe sublocotenetul activ Popescu Horia, de 21 ani, precum si pe sublocotenentul de rezerva Antonescu Mircea. Acestia, si altii, au fost decorati la terminarea razboiului cu înaltul ordin ?Mihai Vitezul".