Astfel, dl. profesor Petre Dumitru, din com. Ileanda, jud Salaj, ne trimite un memoriu al sergentului veteran Silvian Cosma, din satul Dabâceni, jud. Salaj, cu faptele sale de arme din Crimeea, în cadrul Batalionului 2 din Divizia 1 vânatori de munte pentru care a primit "Virtutea Militara", clasa a II-a. Doamna ing. Elena-Lygea Popescu, din Ploiesti, ne ofera câteva documente referitoare la târnosirea, la 19 septembrie 1943, a bisericii din com. Ivesti, jud. Galati, ctitorie a generalului Nicolar Sova si ridicata în amintirea eroilor Diviziei I de garda. (In imagine, biserica, într-o fotografie de epoca). Dl. comandor (r) Valerian Gradinaru, din Brasov, era, în august 1944, sef al Biroului 2 din Comandamentul Diviziei de mare din Constanta. A asistat la intrarea primei unitati sovietice în oras: "Primele elemente sovietice, antenele grosului trupelor ce se îndreptau de la Tulcea spre Constanta în primele zile dupa 24 august 1944, au fost trei tanchete, având ca echipaje tinere militare care au stationat câtva timp în centrul orasului, pentru a testa starea de spirit a populatiei. Lumea se oprise în loc si se uita curioasa la aceste temerare luptatoare, care meritau toata admiratia". Corespondentul nostru relateaza, de asemenea, despre un bombardament sovietic executat la câteva zile dupa 24 august 1944 asupra portului Constanta, "un adevarat masacru, cu multi morti si raniti". Dl. prof. capitan veteran Gh. L. Perju, din Bucuresti, evoca "figuri orheene care s-au remarcat în lupta pentru unirea Basarabiei cu Patria Mama": Gheorghe Andronache, Alexandru Botezatu, Leon Donici, Andrei Hodorogea, Teofil Iancu, Mihail Minciuna, Dimitrie Mârza, Tudor Roman, Andrei Gaina, Teodosie Bujnita. Dl. Marin Nicolae, din Bucuresti, relateaza despre moartea eroica a fruntasului (caporal post-mortem si decorat cu "Virtutea Militara") Ion Lupascu, din com. Manasia, jud. Ialomita, în bataliile purtate de Batalionul II/40 Infanterie pentru eliberarea orasului Carei. Dl. dr. Gheorghe utui, din Bucuresti, relateaza despre luptele la care a participat în noiembrie 1944 (zona Tokay, din Ungaria) si ianuarie 1945 (Brezno, Cehoslovacia).



Demnitatea ostaseasca
In vara anului 1941 lucram la Directia Fortificatiilor si am fost întrebat daca vreau sa fiu mobilizat pe loc, sau vreau sa merg pe front. Am preferat sa merg pe front. La 22 iunie 1941, sunt trimis sa iau în primire compania I-a din cadrul Batalionului 14 pionieri, în comuna Bucium, lânga Iasi, batalion care era sub comanda Diviziei 14 din Iasi.
Prima misiune primita a fost deminarea podului de pe soseaua Cristesti-Ungheni de peste Prut.
Dupa ce mi-am instruit echipa compusa dintr-un sergent, doi caporali si patru ostasi destoinici, acoperiti de întunericul noptii, desculti si într-o desavârsita liniste, ne-am catarat pe pod, dezamorsând minele si aruncând încarcatura în apa râului. Imi asumasem rolul cel mai dificil, supraveghind, totodata, oamenii si reactiile inamicului. Tocmai terminasem treaba si ordonasem retragerea în liniste când inamicul, sesizat de plescaitul apei la aruncarea ultimei încarcaturi si ? probabil ? de miscare pe pod, a lansat o racheta. Mare lucru n-a putut sa vada, pe noi ne protejau umbrele lasate de elementele metalice ale podului. Totusi, a început sa traga cu automatele spre noi, gloantele ricosând periculos în toate directiile. Am chemat lânga mine toata echipa si ne-am adapostit în santul soselei, ordonând retragerea pe coate si genunchi, în ordinea: primul un caporal, urmat de doi ostasi, al doilea caporal si, ca încheietor, sergentul. Dadeam ordin când sa se retraga, când sa stea culcati, functie de focul inamicului care începuse sa traga si cu brandurile. La un moment dat, când comand culcarea, ma trezesc cu un ostas în spate. Intreb ce face si îmi spune: "Vreau sa va apar de schijele si pietroaiele aruncate de branduri!" Atunci am observat ca el se rezema în mâini si în genunchi, ca sa ma protejeze, riscând sa fie lovit în orice moment.
Va las sa apreciati singuri dragostea ostasului român pentru comandantul sau.
Frontul de Apus. Sunt maior, comandantul Batalionului 2 transmisiuni al Corpului 2 armata, comandat de generalul Nicolae Dascalescu.
In urma unei actiuni reusite, generalul ma recompenseaza cu trei zile permisie, sa vin în tara cu avionul, sa stau o zi cu familia. Avioanele plecau zilnic, din Ungaria, de la Miskolc, aterizau la Oradea, de unde cu trenul mergeam la Bucuresti. A treia zi, urma sa fac drumul invers.
In prima zi, din cauza cetii - era în decembrie 1944 - avionul n-a putut decola dimineata, asa încât, având destul timp liber, am iesit sa vad cum arata un oras unguresc. La un colt de strada, vad un magazin de bijuterii, care avea expus în vitrina un pandantiv frumos cu lantisor, ce parea din aur (era, însa, numai aurit). Uitându-ma în vitrina, n-am observat când doi colonei rusi au iesit din magazin vorbind între ei, decât când au trecut pe lânga mine. Cum se departeaza ei, intru eu. Bijutierul ma ia pe frantuzeste cu "Bonjour". Ii raspund la salut si-l întreb, tot în frantuzeste, cât costa bijuteria. Cum se uita la mine, am înteles ca alta franceza decât "Bonjour" nu mai stia. Il întreb în nemteste, acelasi efect. Atunci îl iau pe ungureste (copil ardelean fiind, sub ocupatia maghiara, am urmat doua clase primare la scoala ungureasca). Ne-am înteles imediat.
In spatele bijutierului, pe o banca, sedeau patru doamne elegant îmbracate, cu vulpi argintii pe umeri. Una dintre ele, într-o ungureasca culta, spune:

- Cum se cunoaste un ofiter dintr-o tara civilizata!

Suntem în 10 mai 1945, într-un mic orasel slovac, Swerdlovsk. Pe drum, întâlnesc o mica unitate militara ce venea dinspre Nord, având în fata o masina eleganta, urmata de trupe calare, pedestrii si doua tunuri. Pe geamurile masinii din fata erau scoase un drapel unguresc si un steag alb. Raportez imediat faptul colonelului Bungescu, seful Statului Major al Corpului 2 Armata.

- Ia masina mea, pentru ca stii ungureste, si du-te si organizeaza dezarmarea lor.

La apropierea si semnalul meu, coloana se opreste si din prima masina coboara comandantul unitatii, un colonel ungur, având asupra lui sabie, pistol si porthart. Cobor si eu, complet dezarmat, urmat la câtiva pasi de sergentul înarmat cu pistol automat.
Ma apropii la 3-4 pasi de colonel, îl salut si ma prezint. Face la fel. Il rog sa ma însoteasca la Corpul 2 armata dupa ce, în prealabil, va da ordin unitatii sa-l urmeze pe sergentul meu pe un teren liber din apropiere, unde se va depune tot armamentul, oamenii si caii urmând a fi condusi în partea sudica a oraselului. Ii comunic ca d-nul colonel Bungescu, seful de Stat Major al Corpului 2 Armata Român, îl sfatuieste sa procedeze civilizat la predarea unitatii si îl pofteste la domnia sa, la Statul Major.
Da ordinele si instructiunile necesare în fata mea, cu voce tare ca sa-l auda toata trupa, apoi vine spre mine si-l poftesc în masina. A facut gestul de a-mi preda sabia si pistolul, dar l-am refuzat, spunându-i sa le pastreze. A fost foarte surprins de atitudinea mea, a salutat si s-a urcat în masina.
Intrând noi în biroul Statului Major, colonelul Bungescu se ridica de la birou si vine spre noi. Se saluta reciproc cu colonelul ungur, care îi întinde, apoi, sabia, pistolul si porthartul; pistolul îl aseaza pe coltul biroului, scoate din porthart hartile si celelalte documente si mi-l da: "Sa-l pastrezi ca pe o frumoasa amintire!" Dupa care, întinzând sabia colonelului ungur îi spune ca-l stimeaza ca pe un ostas care si-a facut datoria, nu ca pe un prizonier.

Colonel (r) Corneliu PLATOS, Bucuresti