Donbassul cuprinde o zona industriala si o alta miniera. Geografic este situat în partea de sud a Ucrainei, marginit de lacul Timleask si râul Don la sud-est, Marea Azov la sud si cursul Niprului la est. Este traversat de Donet si în centru se afla podisul Dombass.

Pentru zeci de mii de oameni, o mare parte dintre ei cetateni ai satului român, Donbassul a devenit unul din cele mai cumplite spatii concentrationare, un tarâm al suferintei si umilintei. ncepând din ianuarie 1945, aici au fost deportati si svabii satmareni din România. Pe baza marturiilor celor deportati, vom încerca sa reconstruim drama care a marcat atât de profund viata atâtor mii de oameni.

Dintre zecile de lagare organizate în zona Donbassului, svabii satmareni au fost deportati mai ales în acelea de la Konstantinvka, Niktor 3 Delta, Nikitovna Zaporojie, Iunkom, Enakiev, Gorod Santa, Beriozovka, Krivoirog, Kapitalna, Rostov Sahti, Krasnoarmieiski, Orsk Ural, Budionovka, Dneproprejinsk, Sahta Artioma, Dnepropetrovsk-Hetepetovka, Kistekova s.a.

Fiecare lagar purta un numar. Nu întotdeauna, deportatii dintr-o localitate au ajuns în acelasi lagar. Multi dintre ei au trecut prin mai multe, fie din cauza necesitatilor de brate de munca, fie ca pedeapsa pentru ca încercasera sa evadeze si fusesera prinsi.

Spatiul concentrationar este o forma de izolare, de marginalizare a unui individ, a unui grup sau a unei comunitati. Cu timpul, pentru cei deportati perceptia a evoluat: initial, loc al raului, o lume straina în care se simteau pierduti si umiliti, de unde si tentatia respingerii acomodarii cu atmisfera de acolo; apoi, lagarul a devenit un fel de refugiu dupa istovitoarele ore de munca din mina, un loc unde flacara supravietuirii pâlpâia mult mai puternic decât în afara lui. Dupa mai mult timp, lagarul a devenit un fel de a doua casa, caci nimeni nu stia daca se va mai întoarce vreodata la casa lui si când se va întâmpla acest lucru. Detinutii s-au straduit sa reconstituie un cadru care sa semene întrucâtva cu ce lasasera fiecare în urma, la mii de km distanta.

Au pornit de le zero. S-a început cu montatul usilor si ferestrelor, confectionarea priciurilor (paturilor), scaunelor, meselor etc. Oamenii au încercat sa umanizeze ceva ce nu poate fi umanizat: lagarul. Dupa o zi istovitoare, la zeci de metri sub pamânt, în întunericul minei, sau dupa munci epuizante în ger sau sub arsita cumplita, obsedati de foame si chinuiti de boli, seara, oamenii se întorceau "acasa", în lagar.

Cum au descris fostii deportati lagarele în care au ajuns? Sa spicuim câteva marturii: "La început lagarul nu era înconjurat cu sârma ghimpata, iar camerele nu aveau nici ferestre si nici priciuri, noi a trebuit sa le facem pe toate acestea". " n Kistekova ne-au cazat în baraci tip cazarma, cu baie la fiecare baraca, priciurile aveau trei etaje si-au fost facute de noi. Lagarul era înconjurat de sârma ghimpata, cu gherete si soldati înarmati". In aceeasi localitate existau însa si "blocuri de caramida, cu un etaj deasupra. In camere se afalu câte trei priciuri etajate, fara saltele si încalzirea se facea prin tevi care treceau prin zid si aveau apa calda de la o soba care o încalzea, aflata la capatul coridorului". "Camerele nu erau toate la fel de mari si nu statea un numar la fel de oameni în ele. Se grupau în functie de rudenie sau prietenie".

Existau si conditii mult mai grele: "La Orsk Ural, lagarul era compus din 8 baraci, fiecare [baraca] avea 4 rânduri de priciuri cu un etaj". La 1200 de oameni câti erau aici [la Sahti Oblesk] în lagar se gaseau doar 6 paturi de infanterie".