"In ultimele doua numere ale revistei Magazin istoric am citit cu interes secventele din lucrarea d-lui Dorin Daraban Deportati în Donbas, o noua fila a suferintelor total nejustificate ale svabilor satmareni.
Profit de interesul pe care Magazin istoric îl acorda deportarii svabilor si nemtilor dupa ocuparea Românii de catre hoardele bolsevice pentru a va trimite un exemplar din jurnalul unui deportat german, intitulat Tarcul Mortii, aparut sub semnatura sotiei mele, Edith Oravecz (Vasiliu).
Jurnalul, ne scrie domnul Mircea Vasiliu, "a aprtinut socrului meu, Oravecz Fridrich, scris în perioada deportarii lui în Ucraina; a fost descifrat si tradus de sotia mea si a aparut în editura societatii mele SC Vascaremo Company SRL Braila. In cazul în care considerati interesante adnotarile jurnalului, si daca spatiul va permite, puteti reproduce unele fragmente, în amintirea unui om cu un suflet de aur, care a fost Oravecz Fridrich".
Ii multumim domnului inginer Vasiliu pentru scrisoarea sa si în cadrul spatiului limitat de care dispunem la aceasta reubrica reproducem câteva pasaje din jurnalul respectiv:

"In noaptea de 31 ianuarie 1945 ne-am luat la revedere de la România, pornind în directia vechilor hotare. Pe data de 2 februarie 1945, dimineata, am traversat Basarabia iar la ora opt am ajuns în primul oras rusesc, Tiraspol. Aici ne-au lasat sa coborâm lânga vagoane si imediat au aparut în preajma noastra diversi negustori ambulanti care nu stiau ce se petrece cu noi. Am vrut sa cumpar un litru de lapte dar spre marele meu regret, speculantul mi-a cerut pe el douazeci si cinci de ruble, echivalentul a o mie doua sute cincizeci de lei. Am dorit sa cumpar un mar, dar si pentru acesta mi s-au cerut zece ruble, adica cinci sute de lei. Nu mi-am putut permite luxul sa cumpar nici una, nici alta, deoarece mica mea avere consta în zece ruble pe care le-am cumparat de la unul dintre paznicii nostri cu cinci sute de lei, înainte sa trecem frontiera în Rusia...
Pe data de 4 februarie 1945, în drum spre Odessa, temerea mea s-a transformat în realitate. Datorita lipsei de hrana, a frigului si a mizeriei, în vagonul nostru a murit primul om. Nu stiu cum îl chema, dar era din Aninoasa. Evenimentul era pentru noi deosebit de grav si l-am adus la cunostinta paznicilor sovietici care au primit vestea ca pe o treaba extrem de banala. Au oprit trenul la miezul noptii în câmpul navalit de viscol, au împaturit cadavrul într-o zdreanta veche si zoioasa si au disparut cu el în vijelia deslantuita cu atâta ostilitate...
In 8 februarie 1945, am pornit din nou la drum si am ajuns la Nepropetrovsk. Vremea parca se mai razbunase. Viscolul se oprise. Era ger si ningea linistit...
Se întunecase bine, când am ajuns în vecinatatea minei, caci probabil ca acolo ne-am oprit, dar a trebuit sa stam în frig pâna la orele douazeci si doua când au venit sa ne "cazeze" pe toti. La prima vedere am avut impresia ca cei care ne-au întâmpinat nici nu se asteptau sau poate cel putin asa mi s-a parut mie. Cert este ca rusilor nu le-a fost usor sa gaseasca spatii pentru noi care eram poate doua mii de oameni.
In doua cladiri mari au încaput opt sute de oameni, în altele doua mai mici au mai intrat cam o suta de persoane. Alti oameni în alte cladiri, pâna ne-au gasit adapost la toti barbatii. Cu femeile lucrurile s-au petrecut ceva mai complicat. Cam sapte sute cincizeci la numar, ele au trebui sa marsaluiasca înca trei kilometri pâna la un grup de case destinate lagarului lor. Dupa multi kilometri de mers prin zapada, saracele de ele aratau ca niste umbre sleite de ultima picatura de vlaga..."