Miercuri, 17 ianuarie 2007, seara, prin internet, am primit vestea tristă a trecerii la cele veșnice a celui care a fost Vadim Pirogan. Nu fac parte dintre cei care l-au cunoscut de mult timp, sau l-au întâlnit prea des, pot doar să spun că de când l-am  cunoscut l-am privit ca pe cineva  din propria mea familie.

Prima noastră întâlnire a avut loc la Sighet, în vara lui 2002, chiar pe izlazul care este acum cimitirul martirilor. M-a atras limba ?moldovenească? vorbită de un bătrân înalt, subțire, frumos, urmărit ca de o umbră de soția lui, scunda, blondă, tăcută, grijulie, vrând să treacă cât mai neobservată.

În două-trei schimburi de cuvinte am descoperit că suntem ?neamuri?, adică nici mai mult nici mai puțin, fusese coleg de clasă, poate chiar de bancă cu unchiul meu, Anatol Climovici, la celebrul, în toată țara românească de atunci, liceu ?Ion Creangă? din Bălți. Mi-a scos din buzunar adresa unchiului meu de la Ploiești, ar fi vrut să-l caute, în amintirea anilor de școală, dar era deja prea târziu, unchiul meu murise cu două luni mai devreme.

L-am revăzut apoi de Paști în 2003, la Chișinău, în Muzeul Neamului, de care-și lega toate speranțele, toată energia și tot timpul.

Vadim Pirogan era purtat de un duh al dreptății și al dragostei de oameni, de care sper că toți cei  care l-au cunoscut s-au molipsit. Sufletește, era mai tânăr decât noi, dar și decât cei mai mulți dintre elevii și studenții pe care îi cunosc de la o vreme încoace. În același timp, era animat de o credință în izbânda adevărului, sentiment în care de atunci, pentru mine, este cel mai bun exemplu de urmat în lucrurile mari și lucrurile mici.

Drumul dus-întors între Basarabia și fundul Siberiei, supraviețuirea în mizeria morală și materială a societății sovietice, toate compromisurile supraviețuirii l-au înțelepțit și nu l-au acrit, descurajat sau învins. El avea o chemare care îi depășea câteodată puterile fizice, era mai tare decât instinctul de conservare și era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu.

Mi-a fost greu să accept că acest om a știut atât de bine să-și protejeze credința, atâta amar de vreme și după vârsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt și hotărât în comunicarea pe internet. În treacăt fie spus, a început să ne scrie prin e-mail și să-și redacteze textele electronic, după ce în toată lumea trimitea scrisori bătute la o mașină de scris beteagă, cu cel puțin 4-5 litere sărite.

Vadim Pirogan credea în ceea ce face și făcea doar ceea ce  credea, mai ales în ultimii ani nu și-a mai putut permite risipa de timp pe care o presupune oportunismul. De când l-am văzut la Sighet mi-am reamintit de falnicii flăcăi ai Basarabiei, (unul dintre ei era unchiul meu) înalți peste medie, osoși, cu o flacără în priviri, talentați, inteligenți, deschiși la minte, tenaci și plini de dragoste pentru baștina lor, pe care și-o iubeau ca pe propria mamă, toți împrăștiați de suflul satanic al bolșevismului prin toată lumea.

Unii sunt de  mai mult sau mai puțin timp sub pământ, alții prin țări străine. Pe toți i-a reprezentat cu cinste și curaj ?unchiul? Vadim.

Cunoscând mai mulți din această generație am înțeles ce rol important poate avea școala într-o lume în care totul se petrecea natural și în spiritul respectului față de datorie, de profesie și de aproape. În lumea basarabeană rolul școlii și al familiei au fost esențiale, corpul profesoral al liceului ?Ion Creangă? era multinațional pentru că nu funcționau criterii politice sau etnice  ci doar cele de eficacitate profesională și de calitate morală.

După umilințe și nedreptăți Vadim Pirogan s-a ridicat în picioare și a murit în picioare.

În ziua în care s-a stins urma să participe la Chișinău la lansarea unei cărți de referință pentru conținutul ei de adevăr ? Românii de la est de Bug, opera unui alt român fără pereche, victimă a terorii roșii, Anton Golopenția.

La întâlnirea noastră din primăvara lui 2003 am fost martorul  panicat al unui semn al morții sale. De atunci am înțeles că accidentul fatal stă la pândă, dar speram ca o minune să-l facă să trăiască până la împlinirea viselor sale nobile.

Imaginea sa este o icoană pentru românii de dincolo și de  dincoace de Prut, sper ca în timp tot mai mulți dintre noi să devină conștienți de calitatea omului modest și neobosit cu care am fost contemporani.

Mă doare moartea sa așa cum doare dispariția ireversibilă a oricărui camarad cu care împărtășești aceleași idei, dar și mai dureros ar fi să știu că nu a sărit nimeni să-i ia locul, la fel de curat, la fel de entuziast, la fel de devotat.

                                                                   Mircea Ivănoiu

                                                                   Brașov, România