?Nu profităm de nici o lecție? spunea Proust, rafinatul analist al memoriei, cum, de altfel, oricare dintre noi am spune. Nu învățăm nimic pentru noi, nici din lecțiile trecutului și cu atât mai puțin din cele ale prezentului. Trăim amnezici și orbi la semnele propriei noastre vieți și a celorlalți, ca să nu mai vorbesc de semnele timpului.

Din 14 februarie 2007, foaierul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj (spațiu privilegiat pe care-l locuiesc de câțiva ani, sub pretextul unui doctorat, și care, mai ales acum, îmi este un fel de azil politic) găzduiește timp de o lună expoziția Memoria ca formă de Justiție. Este un rezumat al proiectelor expoziționale ale Memorialului de la Sighet pe care Consiliul Europei l-a consacrat ca loc al memoriei europene, alături de memorialul de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Paris. Acest centru al memoriei oferă o oglindă inconfortabil de onestă și răscolitoare a terorii comuniste și a rezistenței de pe tot cuprinsul României. Itinerată în mari orașe europene, Frankfurt, Praga, Paris, în diverse module, ca de pildă ?Generația Unirii exterminată în închisori?, expoziția a început să bată la pas și țara. La vernisajul de la Cluj au fost prezenți, discret, foști deținuți politici, supraviețuitori ai lagărelor comuniste și membri ai familiilor acestora, figuri distinse de opozanți anticomuniști, cercetători ai acestui fenomen, tineri jurnaliști, studenți și publicul obișnuit al bibliotecii. Am auzit, acum și altădată, crâmpeie de povești de viață și de istorie, am revăzut  foto documente ale elitei romanești exterminate postbelic; chipuri de intelectuali, oameni politici, înalte fețe bisericești. Între 1950-1955, de pildă, în închisoarea de maximă siguranță de la Sighet erau încarcerați peste 200 de demnitari, academicieni, prelați. Și cum majoritatea dintre ei erau deținuți fără să fi fost judecați, penitenciarul purta eufemistic denumirea de colonia de muncă Dunărea. De abia după revoluție am aflat, mulți dintre noi, mărturisiri despre procese înscenate, anchete intimidante, delațiuni, tortură, teroare, destine strivite; practici totalitare specifice nu doar anilor negri ai comunismului, anii 50-60, dar perpetuate, mai mult sau mai puțin camuflat, până în anii 80-90. Au fost vremuri rele, de nedreptate și de ură, dar și de rezistență eroică, toate acum de neconceput. Un trecut (recent) aproape exotic. Pentru că trecutul e o altă țară, nu-i așa? Un rău de care am fi ispitiți să spunem că am scăpat, că nu ne mai privește. Morții cu morții, vii cu vii. Așa să fie oare?

Citeam și ascultam de fiecare dată cu ochii mari, mărturisiri ale supra-viețuitorilor regimurilor concentraționare. Mă întrebam cu uimire cum de-a fost posibilă atâta oroarea? Prin ce alchimie a sufletului i-au rezistat acei oameni aleși? Ce univers de valori și de principii purtau în ei care să le confere atâta consistență în viață?

În treacăt fie spus, de data aceasta, din frânturile de mărturisiri ale deținuților politici despre abuzurile statului comunist asupra individului, m-a lovit un iz de perversă familiaritate. Paradoxal, în anul de grație 2007, în România europeană, familia mea și câțiva prieteni-jurnaliști trecem prin ceva asemănător. Veți spune, probabil, că e inadmisibilă comparația. Recunosc, trebuie să ne păstrăm simțul proporțiilor și al nuanțelor. Cu toate acestea, un trecut devine exemplar numai în măsura în care reușește să se transforme într-o grilă de lectură a prezentului și în forța de a imagina viitorul. Fără această deschidere, istoria trăită rămâne doar o conservă de suferință, o capsulă în timp. Filosofi și eseiști contemporani (Tzvetan Todorov sau Paul Ricoeur, de pildă) ne avertizează asupra abuzurilor, deopotrivă ale memoriei și ale uitării, care perturbă buna folosire a trecutului. Pe de o parte avem memoria exemplară, ca lecție de viață și formă de dreptate, memoria eliberatoare, orientată spre prezent și viitor, memoria fericită. Pe de altă parte, este memoria literală, discursul resentimentar, victimizator, memoria nefericită, închisă în propria suferință. Iar într-o simetrie aproape estetică, registrul memoriei include și formele uitării. Între prea multă memorie și prea puțină uitare sau invers, între prea multă uitare și, deci, prea puțină memorie, echilibrul, buna măsură antică sunt greu de găsit.

Văd, bunăoară, anticomunismul nu ca pe un discurs paseist, distant, exotic despre trecutul recent. Îl văd mai degrabă ca stare de veghe permanentă; ca atitudine critică asupra prezentului, ca revelator al metehnelor comuniste ascunse nu numai în practici instituționale, ci cuibărite adânc în tiparele noastre de gândire și de comportament de zi cu zi. Metehne prezente încă insidios, nu doar în reflexul de abuzuri și de corupție al reprezentanților statului împotriva cetățenilor, ci și în duplicitatea noastră, în suspiciunea generalizată, în ?arta? de a fenta regulile, în ipocrizie, în lașitate, în reflexul delațiunii, în refuzul asumării responsabilității. Mai mult decât un capital politic, simbolic sau intelectual, cred în anticomunismul ca sistem de valori vii, ca proiect existențial.

Îmi amintesc cum, într-o vizită la Memorialul de la Sighet acum câțiva ani, cu ocazia unei conferințe organizate aici, am rămas siderată în fața unei fotografii expuse într-o fostă celulă. Eram cu o prietenă, acum cercetătoare la CNSAS, și amândouă contemplând-o, ne-am întors brusc una spre cealaltă și ne-am spus: ?Doamne, ce bărbat frumos!? Pare, desigur, o insolență feminină faptul că tocmai acolo, în acel spațiu al restriștii, ne găsisem să întoarcem capul după bărbați arătoși. (Nu vă spun anume despre care personaj era vorba, ca nu cumva să îi supăr pe ceilalți foști deținuți). Bărbați și femei, oameni frumoși cărora suferința le imprimase pe chip trăsături hieratice, persoane în care recunoaștem autenticitate ființei. Chiar dacă supuși mortificării, ei erau oameni vii, vii, vorba poetului, pipăibili cu mâna. Unii dintre ei sunt încă aici, cu noi. Cred, de aceea, că anticomunismul, chiar și acum, post factum, trăiește. Ca atitudine și ca apartenență valorică, el n-ar trebui să se rezume doar la condamnarea oficială a comunismului totalitar, la verdicte și tipologii ale vinovăției (mereu a celorlalți), la diverse forme de muzeificare, deși, cu nuanțările de rigoare, toate aceste exerciții au o incontestabilă valoare cognitivo- etică și politică. În ultimă instanță, radicalitatea opțiunii anticomuniste constă și azi în onestitatea de a interoga propriul nostru mod de viață și lumea în care trăim și în curajul de a trăi consecvent în acord cu valorile lui.