Gabriel Stanescu: În primul rând, stimata doamna Sanda Golopentia, vreau sa va felicit pentru premiul acordat de Fundatia Culturala Româna pe anul 2001?

Sanda Golopentia: Va multumesc. 

? Cu ce sentiment ati primit acest premiu si în ce masura reprezinta el rasplata eforturilor Dvs. la afirmarea identitatii culturale românesti în Statele Unite? 

? Premiul Fundatiei Culturale m-a bucurat adânc. M-am simtit privita cu caldura în gesturi si actiuni pe care am avut întotdeauna sentimentul ca le îndeplinesc nevazut. M-am gândit în acel moment la cei care au trudit nestiut si major pentru afirmarea culturii românesti fara a fi, nu premiati sau altfel recunoscuti, dar nici macar lasati sa traiasca spre a o face, în ani care ne sunt înca atât de apropiati. Sunt, pe de alta parte, constienta ca, oricât am întreprinde pentru afirmarea identitatii culturale românesti în S.U.A., e ? si va ramâne pe o vreme ? tot prea putin. Nu o spun demobilizator ci, dimpotriva, spre strunirea lucida a eforturilor. Suntem practic necunoscuti, netradusi (la fel cu multi altii, de altfel), afirmarea identitatii noastre culturale are putini sprijinitori si nu putini sceptici pe aceste meleaguri, în momentul de fata ne suntem în fapt, cu rare exceptii, singurii impresari, ar fi sa jucam acest rol cu convingere treaza si, mai cu seama, cumulativ, conjugând cu tenacitate actiuni culturale diverse, bine cumpanite. Ele ar putea rodi în timp, si o vor face de buna seama, daca asumam pe termen lung efortul de a ne face vazuti, cu cautarile, ezitarile si reusitele noastre.

Din ce am spus mai sus s-ar putea deduce ca gândesc afirmarea identitatii culturale românesti ca pe o etapa ulterioara creatiei propriu-zise (literare, artistice, stiintifice etc.), în care reprezentantii aflati în strainatate ai unei culturi sau antenele ei exploratoare din cadrul culturii însesi ? cei pe care Mircea Eliade îi numea hermeneuti ? preiau ceea ce a fost realizat (de altii sau de ei însisi) si încearca sa difuzeze, talmaceasca, sintetizeze si interpreteze reusitele, racordându-le la dialogul infinit al culturilor lumii. As adauga deci ca identitatea culturala româneasca nu se va afirma cu adevarat pe plan international decât în masura în care însusi procesul de creatie culturala e deschis spre dialogul cu alte culturi incorporând însa de fiecare data în miezul lui întrebari si afirmatii ferme facute de creatori din cadrul si din perspectivele culturii românesti.

? Ati emigrat în 1980. V-ati împacat, dupa 21 de ani de America cu conditia de exilat?

? Am evitat sa-mi asez viata sub rubrici. Poate ca dintr-un instinct de conservare a deschiderilor si imprevizibilului. Asumata frontal, conditia de exilat ? în propria tara pe o vreme, în Statele Unite ulterior, în vocatia de intelectual la care subscriu, în general ? e de natura sa ne tipizeze existenta. Am preferat schimbarile obscure, adânci, nedirijate constient si, ca atare, poate, mai ?naturale?. În care, fara a fi pasivi, fara a înceta de a actiona, o facem doar atunci când suntem agresati sau interpelati în mod esential de întâmplari, posibilitati, oameni întâlniti viu. Fara a sti daca actionam bine sau rau, în conformitate cu un cod, integrându-ne într-un ?ordin al exilatilor? (pentru care am, de altfel, daca exista, multa admiratie).

Acestea fiind spuse, apartin cu siguranta unei generatii de outsideri si, în multe momente, m-am definit sau am actionat ca un exilat. Fiecare dintre noi s-a simtit si s-a dorit pe dinafara multora dintre întâmplarile politice ale copilariei, adolescentei sau maturizarii noastre. Fiecaruia dintre noi, sistemul în care am trait, unii pâna în anul 1989, altii pâna în momentul emigrarii, i-a raspuns pe masura, descifrându-ne cu precizie pozitia în raport cu el. Nu m-am împacat cu nimicirea în închisoare a lui Anton Golopentia, tatal meu si una dintre energiile care au contat în activitatea Scolii sociologice de la Bucuresti si a Institutului Central de Statistica. Nu m-am împacat cu suprimarea unui sociolog de vocatie, format la scoala lui Gusti si Mauss si încercându-si fortele în abordarea îndrazneata a subiectului, pe atunci înca ignorat de specialisti, al personalitatilor feminine în viata satului traditional sau al muncii si spiritualitatii feminine pe care se întemeiaza ?sporul casei? ? ma refer la Stefania Cristescu Golopentia, mama mea. Nu m-am împacat cu condamnarea în lipsa a fratelui meu, Dan Golopentia, de catre Tribunalul Militar Bucuresti pentru ca nu se întorsese ?la timp? în tara si nu renuntase astfel la sustinerea în Statele Unite a tezei sale de doctorat în Fizica corpului solid. Nu m-am împacat cu retezarile, nu putine, pe care le-am cunoscut la rândul meu. Ajunsa în Statele Unite în starea de istovire care a fost cea a multora dintre emigratii anilor 1980, am cunoscut bucuria de a preda studentilor locului dupa numai un an de tribulatii; de atunci, ea nu a facut decât sa creasca. Asta nu înseamna însa ca m-am împacat sau ma voi împaca vreodata cu privirea sceptica aruncata spre partea noastra de lume de multi dintre cei printre care lucrez aici, sau cu indiferenta pentru ce ni se întâmpla si ce încercam. Cum nu ma împac nici cu cei care, în România, neaga si anuleaza dintr-o trasatura de condei progresele ? reale chiar daca nu sunt înca decisive ? pe care le remarc de fiecare data atunci când revin în tara. Sau cu cei care, tot în România de astazi, refuza sa revada si sa înteleaga trecutul apropiat, înca neelucidat.