1. L.G.: Doamna S.G., în 1995, 1996 v-au aparut în România, la Editurile Univers si a Fundatiei Culturale Române doua volume de eseuri ("Cartea plecarii" si "America America") destinate aproape în exclusivitate publicului românesc. Scrieti, functionati, ca sa va citez în aprecierea pe care o faceti asupra unor nume de referinta ale exilului românesc  "în cadre care nu exclud prin limba, tematica si ethos publicul românesc larg". Dimpotriva. Ati revenit de cîteva ori dupa 1990 în România, ati pus bazele sau întarit colaborari / schimburi interuniversitare, ati sprijinit organizatii umanitare, sustineti faptul ca reluarea contactului intelectualilor români exilati, dar nu numai, cu România e posibila, chiar daca nu va putea fi deplina. Va propun sa începem dialogul nostru prin referiri la situatii concrete: la cazurile cînd aceasta reîntoarcere a fost posibila si cu ce rezultate sau la cele cînd s-a soldat printr-un esec...

S.G.: Revenirile în România, dupa 1989, au fost întotdeauna, pe plan uman, regasiri de prieteni care-mi sînt dragi tensionate de teama de a le aparea modificata în rau, saracita, declasata sau înstrainata în aspiratii dar si de grija de a madescoperi privindu-i cu alti ochi decît în 1980, cînd plecasem. Pe planul înfaptuirilor, ele au pregatit publicari, m-au adus în contact cu oameni noi, au prilejuit dezbateri punctual reusite chiar daca, de multe ori, ele nu au înfiripat continuitati. Am cunoscut, în cîteva rînduri, bucuria de a rosti lucruri pentru care mi s-a parut ca audienta imaginara si audienta de fapt coincideau si faptul mi-a dat, pe o vreme, curaj. La Ateneu, citind, în cadrul Congresului Academiei Româno-Americane textul prolog ?Cartea plecarii?, în 1991, am simtit ca lucrurile se rotunjesc uneori si ca întîlnirile pot fi pline. A ramas una din clipele de lumina din ultimii douazeci de ani. Au fost si clipe grele ? cu descoperirea ca nu mai am un loc al meu într-un Bucuresti pe care continuam sa mi-l simt aproape ca fundal. Dintre ele voi aminti doua, nu pentru a întuneca nestrategic interviul nostru din primele lui clipe, ci pentru a ma arata pe masura deschiderii proaspete pe care o probeaza întrebarile Dumneavoastra. In vara lui 1990 am revenit în România cu, în bagaj, o carte  care fusese pentru mine, în anii în care nu speram sa mai revad locurile noastre, leac de dor si mod de supravietuire neciuntita. M-am dus cu ea la directorul unei edituri cunoscute, care ma cunostea. El a luat-o si, dupa doua saptamîni, mi-a înapoiat-o spunîndu-mi ca, întrucît nu era sigur de succesul ei la vînzare, prefera sa nu se angajeze. Raspunsul în sine era un raspuns tipic comercial. Il primeam de la un intelectual care vorbea de destinele culturii românesti si care stia cît de fortat rarefiata îmi fusese contributia ?sub vremi? la progresul ei. Mi-am luat manuscrisul si am plecat opac, umilita în naivitatea unei nadejdi. Nu era un manuscris rau si nici inutil. Reprezenta o invitatie la intelegerea unui timp trait segregat în folosul careia credeam adînc.  O alta clipa  cu deosebire grea. In urma unei cereri, am primit, din arhivele securitatii, copia unei autobiografii scrise sub tortura de tatal meu, Anton Golopentia. Copia se întrerupea la jumatate, la pagina 15, scrisoarea însotitoare vorbea de un text de 30 de pagini. Textul acesta, primit la aproape 40 de ani de cînd fusese scris, împreuna cu copia unei scrisori adresata în anul 1950 copilului care eram atunci, m-au urmarit doi ani din viata. Am cerut atunci corespondentului meu, care ma ajutase atît de generos si eficient si curajos pîna atunci, sa-mi înlesneasca sa obtin partea lipsa. Lucrul nu a fost cu putinta. Nu pot pune în cuvinte cum curge viata în oameni în asemenea împrejurari.

 2. Ce a însemnat pentru dumneavoastra întîlnirea cu America în anii '80? Care ar fi istoria 'socurilor culturale' pe care le-a implicat adaptarea la noul context? Care sînt pretentiile, cerintele vietii culturale, sociale americane carora v-ati supus, care credeti ca v-au modificat orizontul,  proiectiile de acasa? 

America anilor '80 era o America a somajului in domeniile in care imi puteam pune candidatura. Posturile de lingvistica, de pragmatica a literaturii sau de poetica se numarau pe degete. Semiotica generala se limita, in putinele centre existente, cu exceptia, celui condus de Thomas A. Sebeok, la confruntarea marxism/psihanaliza în care nu ma simteam implicata si nu aveam mare lucru de spus. Nu întelegeam sa fiu povara celor care ma cunoscusera ca intelectual independent odinioara si mi-am tacut cautarile. Interviurile pe care le-am obtinut impuneau deplasari la fata locului pe care nu aveam cum le plati. Cele la care am ajuns totusi m-au surprins prin duritatea abordarii: ?De ce ati venit în SUA?? a fost întrebarea cheie. Am supravietuit predînd italiana la Universitatea Cornell în semestrul de primavara 1981 si un seminar de ?Semiotica si literatura comparata? la cursurile internationale de semiotica de la Universitatea Nashville, Tennessee. Cum seminarul era predat unor profesori universitari de franceza din SUA, Franta si Canada, acestia mi-au dat de stire ca exista un post la catedra de Studii franceze de la Universitatea Brown si s-au oferit sa-mi scrie recomandari. Am obtinut postul în urma unui interviu la telefon. Ma reprofilasem, în sensul ca, din acel moment, studiile de semiotica, sau poetica literara pe care le-am scris au virat, dinspre o problematica generala spre una descriptiv franceza. In afara de socul provocat de somaj si de paradigmele momentului, m-a impresionat desavîrsita si nemascata indiferenta în raport cu cultura si coltul de lume din care veneam.