Nu, nu intenționez să vă țin o lecție! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecție din experiența unei conferințe pe care am fost invitat  să o țin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului ?Școala altfel?. Și care mă mai obsedează și acum?

Cu o zi înainte fusesem la Budapesta și vizitasem (în sfîrșit!) Casa Terorii. Puțini străini, nu foarte mulți adulți, dar plin de grupuri de elevi însoțiți de cîte un ghid. Adevărul e că cea mai mare parte a informației era în maghiară și făcută evident pentru a vorbi maghiarilor despre propria lor istorie. Estetica expunerii era însă universală și o sală precum aceea a execuțiilor, de pildă, cu doar doi stîlpi în semiîntuneric și două voci de copii care enumerau cristalin și obsesiv numele celor împușcați de regimul cumunist, nu avea nevoie de nici o traducere. Este un muzeu al terorii și totul este făcut încît să te convingă de amploarea acesteia. Dacă vrei să intri apoi în culisele acestei terori și să pui nume și cifre pe înfățișările ei, atunci e bine să știi maghiara.

 

La ieșire, mi-am aprins o țigare și am zăbovit să-mi trag sufletul. Mă gîndeam că, într-un astfel de muzeu, o sală despre ?viața cotidiană în comunism? ar fi fost de neconceput. Sau dacă ar fi fost concepută, ar fi sunat inevitabil blasfematoriu. Nici ?rezistența prin cultură?, atît de dragă nouă, nu și-ar fi găsit locul în acest context. Un muzeu despre principiul morții nu suportă alăturarea cu o punere în scenă a principiului vieții. Casa Terorii este o problemă de opțiune și reușește foarte bine ceea ce și-a propus să prezinte. Și totuși, îi lipsește ceva ? sau, mai exact, lipsește ceva din istoria vieții în comunism...

 

Pe drumul spre prietenul meu, unde locuiam, mă tot gîndeam apoi cum aș putea vorbi unor elevi români despre comunism. În orice caz, nu mă atrăgea deloc ideea să le vorbesc doar despre moarte.

? Cum să le explic? mi-am întrebat eu, retoric, amicul.

? Și cum să le explici că, totuși, exiști?... a completat el.

Meloman înrăit, N. a lăsat să curgă apoi piesele de jazz din tinerețea noastră și am continuat să dezbatem, cu sincope, problema. Tîrziu în noapte, în fața unui ultim pahar de vin, am hotărît să încheiem ascultînd în buclă ?Like a bird on a wire? a bătrînului Cohen.

? Cum o să le explici că am fost contemporani cu Dan Spătaru, dar am trăit în lumea lui Leonard Cohen? a mai lansat N.

Am ajuns deci ?dilematic? rău de tot la conferința programată. Ideea mi se părea excelentă, dar și curajoasă: pe cine va interesa cu adevărat acest subiect? Aveam experiența cu studenții mei în științe politice, care nu o dată m-au lăsat cu gura căscată în fața seninei lor lipse de cunoștințe elementare despre acele vremuri. În fața acestei lipse de interes și cunoștințe de care nu mă îndoiam, ce puteam eu face ca să-i interesez? Mai era și titlul ăsta nu foarte user friendlyce trebuie să știi despre comunism. Am început așadar cît am putut eu de prietenos, provocîndu-i cu întrebarea inversă: dar chiar așa, de ce trebuie să știți ceva despre comunism?

În primul rînd, ca să ne cunoaștem pe noi mai bine! ? a venit răspunsul prompt și cristalin al unei fete din primul rînd. Am amuțit. Eram pregătit pentru cel puțin jumătate de oră de pledoarie ca să-i aduc la acest răspuns, fără prea multă speranță însă că voi reuși. Acum trebuia să intru direct în subiect. Și am intrat, cu o avalanșă de imagini în ajutorul meu. Evident, era un grup în fundul sălii care se amuza copios pe cu totul alte teme, bineînțeles că vreo cîțiva trimiteau SMS-uri pe sub bancă. Majoritatea asculta însă, iar la sfîrșit au pus întrebări cît se poate de pertinente.

Întrebarea care m-a derutat a venit din partea profesorului: o să fac pe avocatul diavolului și o să vă întreb dacă chiar se trăia așa de bine în comunism. ? mi-a lansat el. Nici unul dintre elevi nu avusese impresia asta și nimeni nu întrebase așa ceva. Care putea fi atunci ?binele? din prezentarea mea? După cîteva repere generale, începusem cu o imagine cutremurătoare a unui grup de basarabeni deportați în Siberia și fotografiați în fața unei grămezi contorsionate de cadavre ale predecesorilor lor. Ce putea fi ?bine? în chestia asta? Elevii fuseseră apoi cel puțin mirați de imaginile cu cozile interminabile și vitrinele goale sau de cele cu oameni călătorind pe tampoanele dintre vagoanele de tramvai. Nimic vesel nici aici. Le povestisem și de cele două ierni în care îmi crăpaseră caloriferele în casă, dar și de un prieten de-al meu care își instalase un cort mare de plajă în sufragerie, pe care îl încălzea cu un reșou și unde se făceau niște ?ceaiuri? teribile. Le-am explicat că Europa Liberă era un fel de Internet al nostru, însă, dacă ne prindea cineva că gugălim, ne păștea exmatricularea. Le-am povestit că, la institutul de cercetări unde lucram, trebuia să producem un număr de pagini pe an, pe care însă nimeni nu le citea vreodată și că nici nu visam la publicări de cărți personale, dar și că, tocmai din acest motiv, făceam teren de amorul artei, ajungînd la o adevărată artă de a pierde timpul fără a-l irosi, pe care nu mi-o mai pot permite astăzi cînd time is money. Le-am mai spus cîte ceva și despre cursurile de pavlovism de la Facultatea de Psihologie, dar și de seminariile Hegel pe care ni le ținea profesorul Stoichiță alături, la ?Pisica epileptică?. Cred că aceste alăturări au fost percepute ca o edulcorare periculoasă a comunismului de către profesorul care voia să se asigure că elevii săi au înțeles bine toată gravitatea criminală a regimului.

? Regretați ceva din viața dumneavoastră? m-a întrebat la final un elev.

? Nimic! am răspuns eu instantaneu, fără să stau pe gînduri.

? Important este ce faci cu viața ta, nu cînd și unde te naști, a filozofat imediat o elevă.

Pe drumul spre casă, m-am gîndit serios că această imagine încetățenită a lipsei de cunoștințe și interes a tinerilor de azi despre comunismul de ieri s-ar putea să fie mai mult o proiecție a handicapului nostru de a vorbi despre propria noastră viață, așa cum a fost. În plus, noi știm mult mai puțin despre lumea lor decît ei despre a noastră...