În 18 decembrie 2006, Camerele reunite ale Parlamentului au asistat la un moment istoric: discursul de condamnare a comunismului, rostit de președintele Traian Băsescu, pornind de la Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

C.V. Tudor, liderul Partidului România Mare, anunțase represalii și interpelări parlamentare zgomotoase, ca bruiaj la discursul președintelui, dar ceea ce s-a întâmplat de fapt în Parlament a întrecut doza de agresivitate la care spectatorii din sală și telespectatorii din țară s-ar fi așteptat. A depășit circul previzibil de tip peremist. Căci C.V. Tudor s-a întrecut pe sine însuși în infracționalitatea sa grobiană și insolentă.

Ce trebuie precizat de la început? Că președintele Băsescu, spre cinstea lui, a fost impetuos în rostirea discursului său până la capăt. A înțeles și și-a asumat demnitatea unui moment-cheie, de coloratură etică și de cotitură politico-morală pentru România. A știut să treacă peste provocările abjecte ale lui C.V. Tudor. Pentru că a înțeles substanța simbolică a discursului său: pe de o parte, acesta certifica despărțirea, la nivelul autorităților statului, de trecutul comunist (într-o pledoarie pentru moralitate și memorie în primul rând) și, în același timp, fiind rostit în mod oficial, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, acest discurs a devenit în sine un act legislativ care a punctat câteva chestiuni esențiale: înființarea la București a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România; adaptarea Raportului final în scop didactic, pentru realizarea unui manual despre dictatura comunistă din România; modificarea legislației restrictive privind accesul la arhivele legate de perioada comunistă; stabilirea unei zile comemorative legată de victimele represiunii și terorii comuniste.

Nu în zadar trei dintre invitații speciali la această reuniune au fost regele Mihai I, Lech Walesa și Jelio Jelev ? cu toții, personalități legate de anticomunism și de pledoaria programatică pentru respectarea drepturilor omului și pentru democrație. Toți trei siliți, însă, să asiste la huliganismul ritualic (și cum altfel să-l calific din punct de vedere medical decât furunculos) al lui C.V. Tudor și al trupei sale de agitatori fascistoido-comuniști, adaptați la atât de permisivul postcomunism românesc. Întrucât ceea ce l-a interesat pe C.V. Tudor (cu sprijinul tacit dar totuși vizibil al PSD și al jalnicului Nicolae Văcăroiu, cel care a condus reuniunea parlamentară din 18 decembrie 2006) a fost o micromineriadă concentrată ca brutalitate și ca timp de desfășurare, în care noii "mineri" au fost selecționați și antrenați din rândul tânărului lumpenproletariat aderent la PRM, amestec de mercenari, fanatici, indivizi frustrați și "creiere spălate". Găselnița lui C.V. Tudor a fost, pe lângă insultele cu ceremonial, aerul de meci gregar de fotbal, în care un rol aparte l-au avut cartonașele roșii ale gherilelor infiltrate de PRM în balcoanele cu invitați și fluierele de huiduială stridentă care flancau, orchestrate de C.V.Tudor și de alți dirijori ai agitatorilor (supraveghind totul prin telefoane mobile), agresiunile verbale și gestuale. Apogeul l-a reprezentat nu doar obstrucționarea dizgrațioasă (infracțională, cum am precizat deja) a discursului prezidențial, ci și amenințările brutelor cu violentarea fizică asupra unor intelectuali de marcă, acestora declarându-li-se că vor fi expulzați de la balcon, prin aruncare.

Este limpede, C.V. Tudor și-a asigurat rolul de dictator pe "stadionul" Parlamentului, folosindu-se de complicitatea oamenilor de ordine care nu au intervenit să-i apere pe cei agresați, nici să-i obstrucționeze pe agresori, ci au lăsat să funcționeze legea junglei impusă de liderul PRM. Tinerii mercenari cu figuri parțial lombroziene și slinoase, parțial lobotomizate, au asistat cu satisfacție la orgia de invective proferată de peremiști, fiind vădit angajați în defularea animalică propusă de C.V. Tudor.

Dar tot acest spectacol hidos nu a fost, poate, decât ultima zvârcolire a unui dragon muribund. Întrucât, este limpede, comunismul nu mai are viitor în România. Dar el rămâne granița care secționează o țară înăuntrul ei înseși: România comunistă de care Traian Băsescu a știut să se despartă în mod demn și onorabil și România comunistă de care peremistul C.V. Tudor, dar și PSD (id est Nicolae Văcăroiu, lamentabilul președinte care a condus ședința parlamentară din 18 decembrie 2006; dar și Ion Iliescu, un homo sovieticus imposibil de deprogramat, care a refuzat să participe la momentul istoric propus de președintele Băsescu; sau Mircea Geoană, penibilul președinte al unui PSD care reprezintă tocmai moștenirea clasică a comunismului românesc) nu au reușit să se despartă, prestând în fața poporului un ultim show de delirium tremens politic în formulă huliganică (PRM) ori fariseică (PSD). Coada dragonului s-a zvârcolit și i-a lovit pe cei aflați în apropiere cu o violență imprevizibilă. Mai departe, însă, dincolo de acest taifun concentrat și barbar, certificatul de deces al comunismului a fost scris și parafat public, iar dragonul, vrând-nevrând, și-a dat duhul. Mai asistăm acum doar la pestilența leșului său uriaș, dar nu foarte târziu va trebui să dispară chiar și această miasmă...