Prima confruntare dintre românii bucovineni și armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.

Atunci, cca. 150 persoane[i] (după alte informații ? aproximativ 400-500)[ii] din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostriței și Boian, au încercat să treacă granița în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcație, în lunca Prutului, au fost întâmpinați cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici și doar 56 dintre ei au reușit să se salveze[iii] , 44 de participanți la această acțiune au fost arestați, dintre care 12 au fost condamnați la moarte, iar ceilalți 32 ? la 10 ani de închisoare[iv] .

Românii bucovinei, basarabeni și herțeni nu erau protejați nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiați au fost extrădați mai târziu autorităților sovietice, majoritatea fiind trimiși în lagărele din Siberia, Kazahstan și Asia Centrală.

Sistarea procesului de primire a petițiilor a provocat nemulțumire în rândul populației, deoarece mulți oameni au considerat că vor fi privați, spre deosebire de concetățenii lor mai norocoși, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineț s-au adunat mai multe sute de țărani din localitățile Ropcea, Cupca, Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Ciudei și din suburbiile centrului raional. Secretarul organizației raionale de partid a refuzat să discute cu mulțimea adunată, specificând că se așteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanții PCR, stabilit în 1940 în URSS și ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuți, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat ?să convingă? mulțimea ?că România practic nu există ca stat? și că bucovinenii ar avea numai de câștigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând și huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toți cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că și la adunarea din Pătrăuții-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de țărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.

Și cea mai mare tragedies-a produs anume la 1 aprilie[v] 1941[vi] , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.

Ei însă au fost oprițide grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împușcați[vii] , mulți au fost răniți sau, mai târziu, arestați și reprimați[viii] . Cei care n-au fost secerați de gloanțe, fiind numai răniți, au fost prinși, legați de cozile cailor, târți la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâți cu lovituri de hârlețe sau aruncați în ele de vii. Alții, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca și după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var[ix] .

De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordănești și Prisăcăreni au fost atacați lângă graniță, 24 dintre aceștia fiind uciși, iar alți 43 răniți[x] .