Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948... Pentru că am fugit din exil, am fost dați în căutare. Fiind găsiți, am fost deportați a doua oară. Am fost duși din nou la Sadagura și de la Sadagura - la Cernăuți, iar de la Cernăuți, din închisoare, - la Lvov, unde erau formate eșaloane cu deținuți. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Și iarăși, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung și anevoios, cu mâncare o dată pe zi și cu apă puțină... Era în ajunul Sfintelor Paști când am ajuns în apropierea Omskului... Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne așteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.

Ajunși acolo, am fost repartizați pe la diferite ?locuințe?. Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârșitul vieții. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături ?benevole?. La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă... Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupată abuziv de către coloniști ucrainieni)... Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reușit să cumpărăm rămășițele gospodăriei făcute de tata...?[xviii]

Deportarea bucovinenilor și basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provinciianexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca și în Lituania, la 14 iunie în Letonia și Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.

Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării înțelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin ?curățând? terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportați din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane[xix] .

Românii bucovineni, basarabeni și herțeni erau abandonați și de către Statul Național Român - autoritățile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.

Astfel, în perioada martie ? iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane[xx] .

Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.

În 1940-1941s-au refugiat în România 32.958 bucovineni și 82.580 basarabeni[xxi] .

Pentru locuitorii din Basarabia și nordul Bucovineidata de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.

În acea noapte, numai din regiunea Cernăuți, cca. 13.000 de bărbați, femei și copii, majoritatea români, dar și mulți ucraineni, polonezi și evrei, au fost scoși din case, din localitățile natale, și deportați în Siberia și Kazahstan. Mulți din acești bucovineni deportați au murit de foame și frig și nu au mai revenit în locurile natale.

După aceste evenimente situația din nordul Bucovinei a devenit și mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.

Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 - 22 iunie 1941), despre ?mărturiile de sânge? a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document ?Martiri și mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă ? Suceveni ? Lunca ? Crasna ? Igești...)? veteranul de război, original din satul Broscăuții-Noi[xxii] din zona Storojinețului, Vasile Ilica[xxiii] , care a încercat să aducă și listele, deși necomplete, celor împușcați sau morți în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat și de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimente[xxiv] .