Foarte mulți basarabeni și bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediați cu forța.

Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în ?raiul? bolșevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: ?Cedarea Basarabiei și Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toți, foști gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoți..., nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 și20 de ani de muncă silnică de executat?. Unii bucovineni au fost duși la muncă forțată în orășelul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distanță de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autoritățile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflați în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folosiți la săpat tranșee. Mulți dintre ei au pierit de foame și ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autorităților similare române 50 de bucovineni bolnavi deportați, care au fost transportați de urgență la Spitalul Central din Cernăuți. Ei se aflau într-o situație foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutriție datorită condițiilor inumane de lucru[xxxii] .

După cum mărturisea Lazăr Alerguș din Cupca: ?Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuți o coloană de oameni de câteva mii iar cei din față purtau cruci și prapori din biserică și se îndreptau spre reședinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat și noi cei din Cupca... Cu toții mergeam la Miliția Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele și robotele ce ne puneau în cârcă autoritățile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemții și polonezii atunci de ce să nu ne dea voie și nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale și tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi și ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Miliția raională din Hliboca văzându-ne așa mulți nu au vrut să stea de vorbă cu noi și ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiți să meargă în România, însă cei mai mulți ce aveau familiile și boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu și cu fratele și cu alți oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns niște militari călări și ne-au arestat și ne-au depus în arestul Miliției din Hliboca unde am fost ținuți vreo două săptămâni, după care am fost predați la Securitate (NKVD) din Cernăuți unde am fost bătuți și cercetați zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcați în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) și trimiși în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportați care am fost trimiși la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar mulți din noi au murit pe drum de foame, de sete și de dizenterie. La fiecare oprire în stații, de altfel trenul avea drum deschis și se oprea rar, în stații mici, și mai ales noaptea ca să nu fim văzuți de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau morții și muribunzii și se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani?[xxxiii] .

Gheorghe Mihailiuc, veteran al învățămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) își amintește ?cu spaimă? de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: ?Așa-zișii frați mai mari, ?eliberatori?, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uși, toți cei crescuți într-un mediu în care credința, dreptatea, adevărul nu-și găseau loc, au devenit fruntea societății. Noi, băștinașii acestui pământ, obișnuiți cu alt mod de viață, am fost cu desăvârșire marginalizați. Limba, istoria, învățământul, tradițiile, credința, în genere cultura națională, au avut mult de suferit... Apăsătoare este viața sub un regim tolalitar. O viață grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viață, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe mulți oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creștea neliniștea. Trebuia găsită o soluție. Bărbații se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în șoaptă. Unii își trăiau zilele negre în ascunzișuri. Au început urmărirea celor bănuiți, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolșevică.