Dacă nu faceai cârdășie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiții insuportabile, o parte din populația română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în țară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemați de dorul libertății, și-au îndreptat pașii spre Fântâna Albă...

Dar, pentru mulți acest drum era fară întoarcere... Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulțimea a ieșit la lizieră... Și a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbușit într-un lac de sânge... În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu... Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă... Soldații trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte... Aproape inconștient am început să fug prin desiș. Moartea mă păștea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalți fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem... Vântul mi-a adus un bocet șoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-și dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băiețel de vreo doi anișori... O femeie a smuls copilașul din brațele mamei care și-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă... Noaptea, grăbită, se așeza peste copaci... Se auzeau încă împușcături sporadice, la care tresăream ca mușcat de șarpe... Și totuși, am avut noroc... Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Niște oameni cu suflete mari, ucraineni de naționalitate, ne-au hrănit și ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile... Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaților, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Și până acum aud uneori șuieratul acelor gloanțe blestemate...?[xxxiv] .

O altă mărturie ne aduceArtenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): ?În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alți gospodari din Iordănești și Cuciurul-Mare am pornit spre Sucevenide unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldați călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neștiind ce să facă, alții au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâți: Traian Tovarnițchi, Gheorghe Tovarnițchi, Vasile Tovarnițchi, Cosma Opaiț, Nicolae Corduban.Eu am fost rănitla piciorul drept. Glonțul mi-a străpuns osul și au mai fost răniți: Vasile Opaiț, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiț ? toți am fost duși sub stare de arest la Spitalul din Cernăuți, dar Gheorghe Opaiț a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestați și frații mei Traian și Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuți o parte au fost duși în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportați la liberare în 1956 au rămas doar 600[xxxv] .

Mulți bucovineni au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de mișcare la gara Moși de lângă Cernăuți, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.

Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: ?Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine naționale: catrințe, cojocele, bundițe, pălării, ițari... La apropierea NKVD-iștilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbați îi depărtau de familii. Copiii li se agățau de pantaloni, soțiile îi cuprindeau de gât. Soldații îi îmbrânceau?. Ajunși în Siberia, mulți nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeași participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: ?Au murit moșul Moroșanu și soția sa. A murit moșu Olaru... De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuți, originar din raionul Lipcani, și-a ieșit din minți și în scurtă vreme a murit?[xxxvi] .