Oamenilor deportați li se confisca și averea și chiar și celor ulterior reabilitați ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovțî[xxxvii] , raionul Noua-Suliță în 1991 la ?Plai Românesc?:

?Necazul m-a facut să aștern pe hârtie aceste rânduri... Vă scriu în rusește, ca n-am avut norocul să învăț în limba maternă, deși o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica și noi, doi copii, am fost deportați în Siberia. Trecuse miezul nopții când ne-au bătut la geam. Tata a ieșit să le deschidă ?musafirilor? ușa și aceștia i-au spus că suntem arestați cu toții. Mama a început să plângă și a încercat să se strecoare până în grajd, unde aveam vițel mic, dar oaspeții au îmbrâncit-o, spunându-i caacolo unde vom fi duși, vom primi vacă... Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor și lătratul câinilor.

...În gara Noua-Suliță ne aștepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiți în ele și puși sub lacăt am călătorit în condiții îngrozitoare până la gara Ișim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiți pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata - avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoaștem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora ? 7 anișori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi și noapte ca să ne poată întreține. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra și tăia în pădure. Aveam m