Mai întâi țin să  mulțumesc Fundației Aspera din Brașov, doamnei Lidia Bradley și domnului Mircea Ivănoiu, domnului Marius Oprea și doamnei Lucia Hossu Longhin și Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului  în România care au apreciat conținutul manuscrisului meu  Moara lui Kalusek și au acceptat  publicarea lui. Și în mod special mulțumesc domnului Cosmin Budeanca, șeful Biroului Muzee-Memorie, coordonator al editării și organizatorul celor trei  prezăntări (la Facultatea de Istorie ? Universitatea din București, Centrul Cultural Reduta din Brașov  și Fundația Negru Vodă din Făgăraș).

        După ce manuscrisul a zăcut un an la editura Humanitas, unde l-am lăsat în anul 2006, într-o zi  la începutul lunii august 2007 am primit o scrisoare din partea IICCR, unde manuscrisul a ajuns între timp, prin care mi-se propunea publicarea lui prin grija acestuia și a Fundației Aspera ce-și anunțase intenția mai dinainte. Am acceptat propunerea cu multă bucurie. Inițiativa s-a concretizat apoi la Editura Curtea Veche, unde l-a preluat doamna  Doina Jela.

        Premiteți-mi să prezint motivul pentru care am scris acestă carte.

        Mai întâi a fost dorința de a face cunoscut cum a apărut fermentul revoltei anticomuniste? în țara Făgărașului,  ferment care pe parcusul unui deceniu s-a transformat într-o amplă mișcare de rezistență în care s-au implicat mii de oameni.

        A fost apoi datoria pe care am avut-o față de colegii mei de liceu, eroi și martiri, care și-au petrecut anii adolescenței în închisorea politică sau și-au dat viața pentru o țară liberă, pe care n-au mai avut șansa s-o cunoscă.  9  dintre cei  21 de elevi ai Liceului Radu Negru implicați în acțiunea descrisă în carte au constituit apoi nucleul grupului de partizani din zona Făgărașului . Dintre aceștia șapte și-au dat viața, patru au fost uciși în lupta cu Securitatea, (Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Mogoș, Nicolae Mazilu) iar patru au fost capturați, dintre care, trei au fost condamnați la moarte și executați ( Victor Silviu Socol, Ioan Novac, Victor Metea), iar al patrulea  distrus în pușcărie (Ioan Ilioiu).

        A mai fost infernul pe care circa două sute de muncitori, tehnicieni și ingineri de la fabricile din Brașov   (atunci Orașul Stalin) l-au trăit în Moara drăcească a călăilor din Siguranța Regiunii Brașov. Mai  târziu, unii dintre ei,  ca Vasile Dâmbu, unul dintre frații Fulicea și Traian Pop, au fost uciși în torturile reeducărilor de la Închisoarea Gherla.

        Și un ultim imbold mi l-au dat chinurile pricinuite de foamea din Închisoarea Regională Brașov, foame planificată la care au fost supuși toți deținuții din toate închisorile politice ale anilor 1948-1950.

        Inspirată din cazurile enumerate mai sus, cartea odată începută a țâșnit din mine  fără efort de la  prima până la ultima pagină. Și cred că aceleași motiveau trezit interesul și  celor două instituții ce au parenat-o.

        Poate unii se întreabă cine sunt eu, cel care am descris cu atâtea detalii ororile vieții carcerale.

        Eu fac parte din paria lumii comuniste, dintre tolerații, lipsiți chiar de cele mai elementare drepturi.

Eu sunt una din victimile a două din cele 3  mari valuri de arestări  desfășurate pe întinderea întregii țări; arestat     ( și apoi condamnat) în 1948 când încriminarea era obținută  numai prin tortură și în 1959 cand acuzațiile erau stoarse prin terorizarea celor mai apropiați prieteni.

Eu sunt unul dintre sclavii trimiși la muncă forțată în Balta Brăilei care au îndiguit-o, scoțând-o de sub ape, și i-au lucrat pământul care astăzi, în loc să revină foștilor sclavi, a fost însușit de potentații vremii.

Eu sunt cel care în 1983, în timp ce lucram pe unul din șantierele de construcții din țară, în lipsa mea, Primul Secretar al Municipiului Brașov  (tovarășul Draghici) mi-a confiscat și închiriat cu contract, emis de Sfatul Popular al orașului Brașov, casa din Brașov, str. Neptun nr. 22, proprietate personală, mobilată, unui tovarăș membru de partid (tovarășul Ghiocel, finul căpitanului de Securitate  Zahariuc) .

Eu sunt unul dintre cei care au pierdut toată munca de o viață și moștenirea lăsată de părinți fiind că am luat calea exilului.

Astăzi, când umanitatea încearcă să se curețe de poluții în toate domeniile, clasei conducătoare i se impune să se pună în armonie cu epoca. Astăzi faima unui conducător se apreciază după sentimentele ce le are față de toți cetățenii țării. De altfel aș dori să menționez evoluția de deschidere spre adevăr a politicii romănești, din ultimii doi ani, și curajul acelor conducători care au făcut  posibilă conjunctura datorită căreia o carte ca Moara lui Kalusek a fost publicată prin grija unei instituții de stat.

Cuvântările  rostite cu ocazia  lansării din seara acesta le consider  un omagiu adus celor care în anii 1946-1956 au îndrăznit să se împotrivescă instaurării regimului comunist în România, atunci când majoritatea populației înfricate căuta să i se acomodeze, să i se supună.

Istoria va trebui să consemneze suferința la care au fost supuși acești adversari ai comuniștilor, suferință care de-a lungul anilor a fost spaima românilor și principalul argument utilizat de Partidul Comunist  pentru a-i supune și a-i reduce la tăcere.

Am crezut întotdeauna că va veni o zi când suferința acestor martiri va fi omagiată. Astăzi este ziua pe care am așteptat-o de 60 de ani.