Mircea Ivanoiu

Gabriel Gherasim: Domnule Profesor Ivănoiu, puteti să ne dati câteva date biografice si profesionale despre dumneavoastră?

Mircea Ivănoiu: M-am născut la Lugoj, judetul Timis, la începutul anilor 1950, ca fiu unic al unei familii de functionari publici (tata era contabil inspector-credite la Banca Natională, filiala Lugoj). Liceul pe care l-am urmat, în clasă reală, este un liceu de prestigiu în Banat, Liceul "Coriolan Brediceanu". Studiile superioare tehnice le-am absolvit în cadrul Facultătii de Mecanică a Institutului Politehnic "Traian Vuia" din Timisoara, specialitatea masini hidraulice. După obtinerea diplomei de inginer am ajuns prin repartitie la Brasov, inginer stagiar la Hidromecanica, iar după alti trei ani, cadru didactic la Universitatea "Transilvania", unde sunt angajat si în prezent cu normă de bază (catedra de Mecanica Fluidelor si Termotehnică). În anii 1990-1991 am fost ales presedinte al Aliantei Civice - Brasov. Din decembrie 1991 am beneficiat, pentru o perioadă de doi ani, de o bursă profesională franceză si una europeană pentru stagiu si studii, la INSA (Institutul National de Stiinte Aplicate) Lyon. După anul 1994 am revenit în tară. În ultimii zece ani, prin participare la programe europene si alte obligatii profesionale, am vizitat câteva institutii europene de învătământ si cercetare: La Rochelle, ADEME Paris, Pavia, Bradford, Cork, Bruxelles. După 1995 sunt persoană de contact în programul EurinsA - program de formare a viitorilor ingineri europeni. În vara anului 2000 am făcut prima vizită în Statele Unite, pe coasta de Est, la invitatia si cu ajutorul Lydiei Bradley-Gheorghiu. Din iunie 2001 ocup pozitia de director-programe în cadrul Fundatiei ASPERA ProEdu Brasov.

G.G.: Ce si/sau cine v-a inspirat din cultura românească, ca să activati în specialitatea dumneavoastră actuală?

M.I.: La această întrebarea as face remarca doar că specialitatea mea rămâne un domeniu al ingineriei mecanice. Nu vreau să încalc un teritoriu al celor care au poate o pregătire specifică, dar fac "altceva" în cadrul fundatiei pentru simplul motiv că li se pare important în acest moment istoric, chiar mai important decât directia spre care ne împinge valul.


G.G.: Cine v-a inspirat în profesia dvs la vre-un moment dat, sau încontinuu, din cultura românească, ca să excelati la nivelul profesional la care sunteti acum?


M.I.: Dacă ar fi să mă compar cu cineva din istoria interbelică a României, acela ar fi profesorul D. Gusti. Totusi, diferentele sunt mari, si nu reusesc decât să fiu un modest epigon, pentru că desi au crescut abilitătile tehnice si logistica, s-au diminuat până la disparitie entuziasmul si spiritul de sacrificiu intelectual. Tinerii cu care lucrez de la catedră "cred" în foarte putine lucruri si ca atare, motorul cel mai important lipseste. Exceptiile sunt cu atât mai lăudabile.


G.G.: Cum vedeti evolutia României si a Republicii Moldova în această perioadă, atât în termeni generali cât si din punct de vedere al profesiei dvs?


M.I.: Evolutia celor două tări poate fi caracterizată prin două cuvinte: lentă si contradictorie, cu pasi mărunti si ezitanti înainte, dar si cu pasi înapoi. În afara asemănărilor explicabile, prin specific national si petrecerea câtorva decenii sub comunism, există si unele diferente sesizabile. Confuzia morală este mai mare în Basarabia. Si ea este alimentată de evenimente debusolante care cresc incoerenta vietii cotidiene. Personal, am atuul sau dezavantajul (care m-ar putea lipsi de luciditate) de a fi urmasul unor refugiati din Basarabia, mama mea provenind dintr-o familie care se considera română, desi în realitate sunt amestecare două-trei etnii. Important este faptul că pe atunci această familie era integrată statului român (bunicii erau născuti si au trăit si sub administratie taristă) si prin loialitatea de o viată fată de România (s-au refugiat în 1944 la vârste de peste 50 de ani si au murit în tară) si-au exprimat clar nationalitatea.
Si în România si în Basarabia apar oamenii de afaceri, semn al unei noi societăti, dar abilitătile lor decurg din obiceiurile condamnabile câstigate în perioada comunistă si pe care am putea să le numim cu oarecare rezervă "instrumente ale supravietuirii": conformism, minciună, înselătorie, lipsă de respect fată de viata si drepturile celorlalti. Ceea ce este cât se poate de semnificativ pentru acesti îmbogătiti este că nu stiu ce să facă cu banii, îsi pierd capul, majoritatea nu au un proiect social sau obiective onorabile, pentru că nu au cultură. Am relevat doar un aspect, pentru că subiectul a fost discutat si merită discutat până când ajunge la constiinta publică. Încerc să sintetizez si să apropii răspunsul de profesia mea. Comunismul a deresponsabilizat individul până la faza de iresponsabil. Si inertial, acest proces continuă. Solutia imediată a problemei eu o văd în scoală, doar aici se poate rupe cercul vicios. Scoala, educatia în sensul occidental al cuvântului, trebuie să renunte la formalism si impostură, să sustină foamea de cunoastere, să promoveze valori reale, să cultive spiritul etic si de justitie, să diferentieze oamenii în functie de calităti si performante si mai ales să răsplătească buna credintă si munca ratională.