Martora

A trăi viața ca martor al timpului tău nu e la îndemâna oricui. Există persoane care au această vocație și în plus pe aceea de a-i converti  pe alții să devină martori. Monica Lovinescu e una dintre ele, neîndoielnic. M-am gândit la acest lucru și în urmă cu câteva luni, când am recitit cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul, apărută în 2004 în versiune engleză la Editura Memoria, în traducerea excelentă a lui Dan Golopenția, cu sprijinul Lidiei și a lui Guy Bradley și prefațată, la fel ca în versiunea inițială, de Monica Lovinescu. Citisem prima oară cartea chiar la îndemnul Monicăi Lovinescu,  în prima ediție, în franceză, la a cărei apariție în anul 1951 la Paris, ea avusese un rol esențial: o ajutase pe curajoasa și încercata eroină și autoare a cărții să scrie textul în franceză, sperând  că mărturia unei persoane scăpate ca prin minune din coșmarul anchetelor securității și care putea depune mărturie despre cum s-a petrecut preluarea puterii de către comuniști în România avea să zguduie lumea vestică. Că nici până azi ea nu se lasă zguduită, din motive pe care le veți găsi explicit prezentate în Jurnalul* anilor 1994 ? 1995 e un lucru pe care, cei care am trăit chiar și puțină vreme în țări cu tradiție intelectuală de stângă comunistă puternică, l-am putut constata în diferite împrejurări, cu uimire, cu tristețe, cu deznădejde uneori.

E însă timpul de a face o analiză la rece a lucrurilor, mult mai profitabilă decât lamentările de ocazie și de a urmări cum s-au creat totuși niște breșe în acest zid opac, chiar în anii de care se ocupă jurnalul  Monicăi Lovinescu. Cine îl va citi,  va găsi nu doar premisele unei dezbateri, ci și o substanțială bibliografie a subiectului. Căci Monica Lovinescu apare din Jurnal ca o pasionată cititoare și comentatoare a tot ce s-a scris despre comunsim în anii 1994 - 1995, cea mai importantă dintre aparițiile acelei perioade fiind  fără îndoială cartea lui François Furet, Le passé d?une illusion, tradusă apoi și în română la editura Humanitas. În plus ea urmărește dezbateri televizate, filme, intervenții în presă, conferințe, colocvii  și citește memoriile, mărturiile care se publică în țară. E evocat adesea Memorialul durerii realizat de Lucia Hossu-Longin și e lăudată inițiativa Blandianei de a implica și Consiliul Europei în edificarea Memorialului Sighet. Azi, după zece ani de la aceste pagini de jurnal, bibliografia pe care el o evocă a crescut substanțial, dar timpul ?dumiririi? nu pare a fi sosit pentru unii, interesul altora fiind ca el să nici nu sosească vreodată.

Oricum aparține stilului personal al Monicăi Lovinescu de a-și spune părerea fără menajamente, tonul ei fiind mereu răspicat și pledoaria sa pentru memorie neobosită. Asta în contrast cu tonul pe care îl dădeau în același timp autoritățile române grăbite să șteargă cu buretele un trecut de care le legau prea multe amintiri urâte și preocupate să controloze un prezent care prin multe date îi favoriza. Mi se pare demnă de subliniat, de altfel, observația Monicăi Lovinescu privitoare la faptul că decepția anilor post 1989 e generală în lumea estică. ?Nu doar ?celula românească? n-a ținut sub totalitarism, ci ?celula omenească?. Aici  se înșală analiștii români ? spune ea - căutând doar în arhetipurile locale vinovăția mentalității postcomuniste; nu vom înțelege nimic rezumându-ne la ?moftul român?. De aceea, susține ea, analiza trebuie dusă mai întâi asupra trunchiului comun.

Perioada de care se ocupă Jurnalul e și cea a întoarcerii în România după o lungă absență fizică, dar o niciodată întreruptă participare la viața ei, a celor doi protagoniști ai cărții, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Pentru că discret, dar eficient, paginile cu însemnările zilnice îl includ pe partenerul de o viață și îi acordă locul meritat în această exemplară participare în doi, adesea complementară, la un proiect  existențial ce include nu doar implicare politică  ( între altele și pentru că politicul e văzut ca o dimensiune esențială a vieții intelectuale, de unde și comentarea atitudinilor și faptelor prietenilor, colegilor sau ale altora din această perspectivă, în primul rând), ci și multe pasiuni comune : muzica, prietenia ( care e și ea o vocație a celor doi), lectura, dezbaterea de idei. Recunoscută ca atare, această punere în acord aduce cred un plus de celebritate celor care aveau să fie primți în țara lor, triumfal. E de altfel perioada în care lui Virgil Ierunca i se publică în franceză  în Franța cartea despre cel mai îngrozitor experiment concentraționar din perioada  comunistă, Fenomenul Pitești prefațată de Furet ( istoria apariției cărții e relatată pe larg)  și în care apare, cu succesul binemeritat, la Humanitas, Dimpotrivă .

Anii de lungi ascultări în clandestinitate a vocilor lor care de multă vreme stabileau ierarhii valorice și cote  de moralitate, dar și cărțile publicate la Humanitas prin care își anticipaseră sosirea, reputația de care se bucurau în lumea scriitoricească, mai întâi  printre cei ce le datorau în parte succesul sau chiar putința de exprimare ? iată doar câteva dintre premisele bune ale unei recunoașteri ce, în sfârșit, se putea exprima la scenă deschisă în timpul acestui voiaj românesc cu lansări de carte, conferințe ovaționate, întâlniri cu oameni din toate generațiile, prieteni regăsiți, emisiuni televizate. Să nu-i uităm pe prietenii pe care Jurnalul îi evocă cel mai  adesea, unii mai vechi, alții mai noi, dar pomeniți cu egală afecțiune, cu o admirație de înțeles: Gabriel Liiceanu care îi insoțește cu o grijă aproape filială și care e și organizatorul inspirat și - se înțelege din text -  și comentatorul plin de umor al acestui turneu, Horia Roman Patapievici, Nicolae Manolescu ( ca să nu-i pomenim decît pe cei mai celebri si, aș spune, necondinționat iubiți, pentru că ei sunt  mai mulți). E destul să mai amintesc bucuria atentă cu care Monica Lovinescu urmărește în acei ani începutul carierei  literare a lui Vlad Zografi, primele succese publice ale lui H.R. Patapievici ( relatând însă detaliat și istoria, oarecum emblematică pentru epocă, a căpitanului Soare). Receptează în același timp cu promptitudine și interes mesajele de diverse tipuri ( telefoane, scrisori, sosiri itempestive)  și intervențiile scrise ale celor două scriitoare care conduc Revista ?22? :  Rodica Palade și Gabriela Adameșteanu ( a cărei Dimineață pierdută Monica Lovinescu ar dori-o tradusă cât mai repede în Franța alături de Adio, Europa a lui I.D. Sîrbu). De o atenție constantă, nu lipsită de unele accente critice în ce privește capacitatea de conectare prin literatură la realitatea politică se bucură optzeciștii. Monica Lovinescu crede că literatura ( română, se înțelege) va reînvia numai recuperând ce a fost tăcut și interzis în ultima jumătate de veac. E apreciat Dan C. Mihăilescu ( cu care ne aflăm mereu în concordanță de umor și de idei), pentru numerele interesante din L.A.I.

Cercul prietenilor din țară se completează cu cel al celor din Franța.  În primul rând Mihnea ( Berindei) și Marie France Ionesco, dar și nume mai puțin celebre, prieteni, prietene de nădejde. Umbra bătrâneții și a morții atinge anturajul imediat ( timpul s-a ursuzit și subțiat ? spune M.L.), nu lipsesc deziluziile ( una dintre ele se numește Goma, care publică în acest timp propriul Jurnal ) e, mai ales, momentul critic când încep să dispară cei cu care ești deprins să-ți trăiești viața, să o împarți.

Printre ei, doi dintre cei celebri și apropiați mor chiar în acei ani : Eugen Ionescu și Emil Cioran. Pierderi importante după cea a lui Mircea Eliade. Cunoscuți îndeaproape, admirați, deplânși atunci când boala  îi împrejmuie, apărați,  în cazul lui Eliade și Cioran ( fără a fi totuși scuzați) în fața atacurilor pe care le-a declanșat extremismul lor de dreapta din tinerețe, dovedit azi (negat de Eliade chiar și față de cei mai apropiați, cum rezultă din jurnalul Monicăi Lovinescu), atacuri pe care Monica Lovinescu le compară cu lipsa de interes pentru procesul fie el și doar moral, al extremismului de stînga comunist.

De reținut paginile despre înmormântarea lui Eugen Ionescu  (și de pus în oglindă cu relatarea lui Gelu Ionescu din Copacul din câmpie) și a lui Cioran, mărturii prețioase, aș zice pentru  istoria literară, pentru felul în care se implică autoritățile franceze și române, cum reacționează presa.

Dincolo de acestea, vibrează  atmosfera unui Paris în care românii eliberați de dictatură sunt tot mai des prezenți. Ca și în alte cărți ale Monicăi Lovinescu avem în acest jurnal un parametru destul de exact al acestor ?mișcări? care cuprind studenți și doctoranzi, scriitori, oameni politici, profesori, critici de artă, atrași, o mare parte dintre ei, de casa din apropierea stației Rhin ?Danube  (nu întâmplător, imaginea ei pe copertă leagă între ele diferitele volume ale Jurnalului) unde cu o generoasă disponibilitate Monica Lovinescu și Virgil Ierunca ascultă, se miră, sfătuiesc, constată, încurajează, ajută, critică, receptează mesaje, ascultă muzică, răspund la telefoane, se entuziasmează pentru câte un proiect de teză, de carte, pentru câte o idee sau acțiune politică, pentru o traducere în plus a unui român în franceză, pentru un succes cum e cel al Întrevederilor Cioran- Liiceanu ( carte și film),  pentru fiecare breșă care se face în zidul ce a despărțit Occidentul de Europa estică, pentru fiecare pas spre normalitate. Nu lipsesc îngrijorările pentru ce se întâmplă în țară și Jurnalul acestor ani e un reper extrem de important pentru implicarea intelectualilor români în politică : cum e gîndită acestă implicare, care sunt succesele și înfrângerile și în mare măsură limitele ei, care sunt condițiile istorice în care ea are sau nu loc. Atitudinea Monicăi Lovinescu este una constant intransigentă în fața pactizării cu adversarul, nu a fost și nu este omul jumătăților de măsură, iar un jurnal îți dă dreptul prin caracterul lui deschis subiectiv să spui lucurile așa cum le gândești, chiar dacă vei stârni adversități și nemulțumiri. Lumea României anilor 1994 ? 1995 de care ne desparte iată un deceniu,  pare mai vie, mai dilematică, mai puțin blazată și mai puțin dispusă decât cea de azi să colaboreze pentru un avantaj sau altul ( material sau simbolic) cu puterea ex comunistă. Bătălia pentru schimbare părea să ne privească atunci pe toți, șocul revoluției nu trecuse încă, reintrarea în vechile deprinderi era mai puțin marcată, preocuparea pentru moralitate, încă o preocupare. E o punere în oglindă care ne reconfortează pe de o parte, ne dă de gândit și ne îngrijorează pe de alta.

Există în acest Jurnal și un punct de fugă : imaginea Monicăi pe o plajă la mare, la Mangalia, în prezența mamei. Imaginea ți se întipărește în minte emblematic. O întâlnire cu trecutul imposibilă altfel decât în amintire, o avansare spre un tărâm fericit, o posibilă închidere peste o rană niciodată vindecată în realitate. Cum se știe deja, din cărți anterioare ale Monicăi Lovinescu, mama, profesoară de franceză, intelectuală de elită avea să piară în închisoare refuzând să sacrifice libertatea fiicei pentru a sa ( i-a dăruit - spune Monica -   libertatea de a se purta după firea ei). În anii aceia duri, Monica o aștepta la Paris : nădăjduind,  pregătise în detaliu camera în care va locui, nu își putea imagina lovitura ce o aștepta. Timpul va transforma șocul de atunci într-o povară interioară greu de dus. De aceea orice semn care o învie, orice urmă care o evocă  e prilej de a vorbi despre ea cu infinită dragoste și admirație, cum fac și cei care au cunoscut-o și mai pot depune azi mărturie. E poate și sursa cea mai importantă a sentimentului unei datorii de împlinit pe care atât de puțini îl pot consecvent și la fel de exemplar realiza în faptă ca Monica Lovinescu. Poate pentru că ea știe mai bine decât  oricine care e prețul libertății.  De aceea, cred, a putut fi întodeauna neînfricată, neobosită. Dacă depinde, cum spune ea, de fire, atunci aceste lucruri îi stau în fire.

  Marea pe care o evocă adesea în Jurnal pare însăși metafora acestei libertăți, ca o deschidere spre sine. Mi-a plăcut să citesc acele pagini în care evocă înaintarea spre larg, kilometrul străbătut spre el ca o săgeată spre necuprindere.

 Sunt  mai multe locurile din Jurnal în care autoarea lui părăsește notarea evenimentelor mărunte sau însemnate pentru a se întreba asupra  rostului acestei îndeletniciri, cuprinsă de îndoieli sau pentru a se lăsa furată de analiza unei stări, a unei impresii. Acest recul ? ca și contrapunctele ironice sau amuzate -  face textul să respire, îi dau un reflex special, evocând momentul în care ziua  se prelungește printr-un interval al scrisului, în care timpul se reinvestește cu sens și se transformă în urmă.

* Monica Lovinescu, Jurnal, 1994 ? 1995, Editura Humanitas, București, 2004