Mai trăiesc  puțini  din cei care  și-ar mai putea aminti de chipul Mariei Sârbu din Poeni, de înfățișarea ei dinainte de ziua în care soarta i-a scos în cale ultimul lup care-a mai fost  văzut  prin pădurile de la poalele munților Poiana Ruscăi. Poate să fie  doar vreo două sau trei femei  mai bătrâne care -și amintesc de ochii  negri  și de mersul sprințar al femeii a cărei întâmplare, de-acum mai bine de  cincizeci de ani, a îngrozit toate satele așezate de-a lungul Begăi. Poate că a fost primăvară și dimineață în ziua aceea,  ori poate că era vară și soarele zvânta  noroaiele de pe drum, sau poate că  picături mari de apă cădeau cu răpăit de gloanțe deasupra  copacilor goi, ca acuma, când cohorte de nori aleargă dezlănțuite într-o lumină sură ce se prelinge odată cu ceața, coborând dinspre munte.

               Sunt în Poeni și văd cum vine  anevoie primăvara. Sunt aici pe urma unor povești  ciudate despre Caii lui Sântoader, strigoi și pricolici, despre blesteme și oameni care se transformă în lup. Povești stranii despre  întâmplări ce nu se pot  uita ușor. Vreau să-i cunosc pe oamenii care le-au trăit, însă nu e nimeni pe ulițele pustii, iar  niște femei  care au stat lângă un izvor, ca  să-și umple gălețile, au dispărut fără urmă într-o curte, până să ajung la ele, lăsându-mi doar   amintirea unor broboade sau  năfrămi  legate ciudat, una peste alta, cu capetele ridicate în sus, către cerul din ce în ce mai cenușiu.

                                  Blesteme, strâgoni și lupi                                                                                

                   Satul e risipit pe ulițe înguste care coboară toate către albia noroioasă a râului Bega. Totul mustește de apă, pământul e jilav și zăpada mai stăruie prin colțurile umbrite. Ca să ajung în cerdacul celei mai bătrâne femei din sat, după sfatul preotului, urmez drumul de  pe malul apei și mă opresc la penultima casă, ascunsă după o poartă mare de lemn. Ana Lăpugean e în bucătărie, stă pe un scăunel cu spatele către o sobă mare ce acoperă jumătate de perete. E obișnuită cu întrebările și curiozitatea celor veniți de departe s-o asculte. A văzut multe la viața ei, mai are doar ?cinci ani până la nouăzeci??, a fost   ? fată isteață și descurcăreață tare??și-i pare bine când  vine primăvara, că-i place  să vadă cum înflorește toată lumea. Știe de neamul mușcat de lup, toată lumea de aici, de pe vale,  vorbește că acolo, în neamul acela trebuie să fie un mare blestem, sau, mai zice ea gânditoare, ''poate, femeile acelea mușcate, căci au fost mai multe,  n-au ținut Săptămâna Cailor, care-i cea mai rea pentru blesteme, din  tot Postul Mare''.

                ''Poate că sora mea, care-i mai tânără știe mai multe să vă povestească??, mai zice mătușa Ana, văzând că se deschide ușa și două femei intră în bucătărie cu sfială și curiozitate amestecate.