Băiatul Măresei

                   Drumul se îngustează și trece prin pădure, pe malul apei. Ici și colo gheața face dificilă înaintarea și, la hopuri, mașina se clatină greu. Mi s-a spus că în Poeni voi putea afla și mai multe despre  ''strâgoni și  pricolici'', oameni blestemați să se transforme în lup și să facă rău în jurul lor. Cătunul e mult mai izolat decât credeam și drumul urcă mult prin păduri până apar primele case.

 Elena Ursulescu, una dintre cele mai bătrâne femei din sat, a împlinit de curând 86 de ani, adică ?tot atâția ani ca aia mușcată?. Îmi spune că știe de strâgoni, că i-a văzut pe Floarea și pe Viorel, vecinii ei, care au murit mai demult, cum se plimbau pe dealuri, ca niște umbre, la o vreme după ce-au murit, cum mergeau  acolo către pădure, unul după altul.

 Cu puțin înainte să ajung eu  la ea, mi-a mărturisit mai târziu bătrâna,  a căzut și  s-a lovit rău, de aceea,  din când în când, în timp ce povestește,  oftează și vaietul ei, ca un refren  spus tot la câte două, trei vorbe,  mă urmărește și acuma  când scriu despre ceasurile petrecute împreună.  Mi-a cântat apoi  și un descântec de alungat strigoii ca să mă apere cât timp voi sta în satul ei: ? Voi strigoni, voi moroni,/ Voi răufăcători și ochitori/  Să vă duceți/ La nouă stâni părăsite/ Cu vasele neopărite,/ Pe vârful bradului/ La rotundul fagului,/ Acolo să vecuiți/ Acolo să sălășluiți/ Și pe care o vezi/ Să o  părăsiți/ Și să nu-i faceți nimic!? Știe ea că așa e bine când vine om de departe ? în văgăuna asta de lup?.   Tot în casa ei am aflat despre băiatul Măresei, contesa unguroaică, despre care se zice că ar fi botezat copiii lui Franz Josef. Contesa  avea conac  de vară  la Poeni. Băiatul ei  mai mic a fost omorât în duel pentru o fată și  Măreasa l-a îngropat lângă conacul din care azi n-au mai rămas decât câteva pietre potopite de ierburi. Nu se știe cine și de ce a batjocorit  mai demult mormântul băiatului  și l-a scurmat. Zice lumea că el s-ar fi făcut strigoni și  umblă  noaptea și acuma, neîmpăcat,  prin sat, pe la  Casa de piatră în care au stat turcii înainte de primul război, sau poate  prin galeriile subterane pe unde ei puteau merge până la Dealul Roșu. Oamenii au zidit cripta aceea unde e îngropat băiatul, ca să fie liniștiți, dar zic unii că dacă treci pe-acolo, te cuprinde așa o îndoială, căci poți să  vezi  uneori spânzurat cu capul în jos de-o creangă, deasupra mormântului,  un liliac mare, sur. Mi-a recitat bătrâna  și alte poezii și descîntece pe care le spuneau copiii care aduceau apa  de pomană în Săptămâna Cailor, și și-a  amintit  și despre trenulețul forestier ce trecea pe malul Begăi,  urmărit de femeia aceea care -i striga pe bărbați și care, după ce-a murit,  s-a făcut  strigoane și umblă  și acum tot pe malul apei, căutându-și iubiții, chiar dacă trenul nu mai trece pe acolo de multă vreme și iarba crește în voie pe unde erau altădată șinele înguste.

Când bătrâna  obosită se vaietă și face o pauză mai mare, șoferul cu care am venit îmi povestește  despre  bunica lui, Arzelia Anghel care a trăit în satul Crivina, de lângă Poeni și care-i spunea multe povești când era mic. De la ea știe că  un unchi de-al lui, Mătais din Pietroasa, se dezbrăca în pielea goală și se dădea de trei ori peste cap ca să se facă în priculici, în  lup și că apoi pleca în lume și nu se întorcea câteva zile  pe-acasă. Nu știa nimeni pe unde umbla și ce făcea  în răstimpul acela, dar  asta-l apuca așa dintr-o dată, ca pe un nebun.

Ioan Țif, cel care povestește, e un om tânăr. N-a împlinit patruzeci și șapte de ani, este un om serios, cu familie mare, are unsprezece copii și nu pare a fi omul care să spună povești de dragul poveștilor.  Tot el îmi povestește că unchiul acela, care era un om de treabă de altfel, s-ar fi făcut lup odată când lucra la fân și ar fi sărit s-o muște pe nevasta lui ce era urcată ?sus pe clanie?, dar ea s-ar fi apărat cu  brăcirea de lână. Ioan Țif crede în strigonii cu chip de câine sau lup care ies în lume ca să facă rău  și să pedepsească. Și ca să mă convingă, mă sfătuiește să merg  totuși s-o văd  și s-o ascult și pe femeia mușcată și abia apoi să mă uit la el cu neîncredere. Ba mai mult, îmi arată chiar și drumul până la căsuța mică, ascunsă în spatele unei porți vechi de lemn.