Neamul Lupului

                  Bătrâna e întinsă în pat. Nu doarme, dar are ochii închiși. Din când în când spune câteva vorbe bolborosite pe care   nu le înțeleg. Fata ei se apleacă, o învelește și îi răspunde în șoaptă. Apoi scoate alți doi cucuruzi dintr-un  coș și îi curăță de boabe în poală, frecându-i unul de altul. Când e gata, răstoarnă boabele, cu zgomot ascuțit, într-un lighean mare de aluminiu și în aer se ridică un praf auriu care plutește între noi o vreme. ''Și cum a fost în ziua aceea?'',  întreb. Femeia din pat parcă ar  vrea să-mi răspundă, dar vorbele se prefac într-un plâns smiorcăit și-atunci fata ei se apleacă iar peste pat, o ridică, îi pune la spate două perne, ca să stea rezemată și-i spune cu voce tare să-mi povestească despre ziua aceea în care a mușcat-o lupul. M-am  uitat  doar o clipă la chipul ei înjumătățit de mușcătura fiarei și mi-a fost de ajuns,  pentru ca apoi, cât timp a vorbit,  să caut sprijin și întărire în pomii care se vedeau pe geamul din spatele ei.      

 Îmi spune că era o dimineață  de vară și că  se întorcea de la fân, de pe dealul Curpenu, împreună cu mama ei și cu fata, Lenuța,  cea care acum are grijă de ea, dar care atunci n-avea decât doi ani. Ține bine minte ce s-a întâmplat, deși a trecut de atunci  mai bine de o jumătate de veac .?Era vreme bună și tare frumos afară. Era cald și nu bătea nici vântul. Un lup, un lup necurat, făcut din blestem,  a venit pe la  spate și  m-a mușcat de cap. Zic că era necurat pentru că lupii nu umblă prin sat. Apoi a sărit la mama și a mușcat-o tot de cap și de gât, iară pe fată s-a făcut numai că o zgârâie. Și-apoi a plecat așa, dintr-o dată, cum a și venit.''

În încăpere a intrat nepotul bătrânei. Se oprește lângă soba încinsă și-și întinde mâinile înspre foc. Bătrâna vorbește  mai departe fără să-l bage în seamă. Un câine pitic, furișat în încăpere o dată cu flăcăul, își face de lucru cu un os găsit  jos lângă sobă. Degeaba vor să-l scoată afară, se încăpățânează și se ascunde, cu os cu tot,  sub patul pe care stă bătrâna. De-acolo, din când în când, s-au auzit cât am stat în încăperea aceea, zgomotele osului frecat de podele.

  ''Am picat jos, n-am mai știut de mine o vreme, apoi când m-am dezmeticit, m-am târât  până la capătul părăului ca să mă spăl pe ochi. De-abia am venit până acasă, o țineam pe biata mama care era mai rău mușcată, o țineam de haine, așa am tras-o după mine cum am putut. Cu o mână țineam fata care plângea, cu alta, pe mama. Am ajuns acasă,  ne-au pus oamenii într-o cocie și ne-au dus la gară, la Făget, și de acolo,  la Timișoara. Doi ani și jumătate am stat în spital și tot nu-s om. Nu-s om de-atunci''...    Femeia îmi spune apoi că după o vreme, la vreo câteva săptămâni de la întâmplare,  a auzit în spital că, în aceeași zi, Lupul i-a atacat și pe bărbatul ei, care era la stână, la câțiva kilometri de casă, pe  sora lui și pe cumnatul ei, aflați și ei departe de casa lor. Toți  trei au fost mușcați rău de Lup și, cu mare greu s-au luptat cu el și l-au tăiat '' la grumaz, cu un cuțit pe care-l aveau la brăcire,  și apoi au  văzut că-i iese  sângele și se lasă pe labe nemișcat. La două zile după asta au murit  mama, cumnatul  și bărbatul meu. El era de la Luncani și acolo se știe că oamenii care se fac în lupi  sunt blestemați. Io ce să vă mai spun? Tot pe calea aia am umblat de când mă știu, n-am mai văzut niciodată lupi până atunci și nici de atunci încoace. Până acu vreun an a mai trăit și cumnata mea, mușcată de cap ca și mine, în satul Fărășești. Vorbea lumea de noi ca de o  minune. Acuma ea a murit și-am rămas numai eu ca să se sperie oamenii de mine, să povestească și să-și aducă aminte de căte-s pe lumea asta.?

Nu știu ce aș putea să-i spun femeii al cărei chip nu poate fi descris. Urmele fiarei sunt  atât de înspăimântătoare, încât mă gândesc, în timp ce o ascult, uitându-mă  mereu pe geam la pomii care sunt învăluiți în ceață și-n ploaie, mă gândesc  că femeia aceasta a împrumutat, fără să vrea, ceva din sălbăticia Lupului, a fiarei care a atacat-o.

 Simt că de data asta vorbele nu mă mai ajută. Vă spun totuși vouă, celor care citiți,  că în casa ei aparatul  meu de fotografiat n-a  vrut să funcționeze, reportofonul s-a blocat, iar mașina cu care am ajuns până acolo și care mă aștepta la poartă, a fost lovită de un camion care se întorcea cu lemne din pădure. Nu vreau să mă întreb  dacă acestea sunt semne care ar trebui să-mi dea de gândit. N-ar mai avea rost din moment ce tot am ajuns aici. Mă gândesc  doar la ce mi-a povestit, puțin mai târziu, Vasi Serafin, contabilul primăriei care m-a găzduit până când  a venit după mine o altă  mașină ce m-a scos din locurile acelea ciudate. El mi-a spus  că în Pietroasele, Poeni și Fărășești lupii adevărați sunt foarte rari și că, de când este el vânător, de ani buni, a auzit doar  o singură dată că ar fi   coborât,  acum vreun an, un lup bolnav  și slăbănog între casele de la Tomești. Tot el mi-a mai spus  însă că lumea știe și vorbește  că povestea  neamului mușcat de lup începe cu mai bine de  o sută de ani  în urmă, când  cineva din neamul acela ar fi făcut moarte de om pentru o armă de foc ce-avea podoabe mândre de oțel... 

 E noapte  și ceață când plec într-un târziu spre casă. Ploaia cade la fel ca la venire, cu răpăit de gloanțe. În urma mea norii se bulucesc, se înghesuie  precum coamele vinete, revărsate,  ale unor cai nebuni, ce aleargă nimicind totul sub copitele lor din care sare înflorind în scântei, după același ritual păstrat de când e lumea și pământul,  o nouă primăvară?

                                                             OTILIA ȚEPOSU