Frontul Salvării Naționale, după afirmațiile lui Iliescu, nu era partid politic, ci voia numai să instaureze în țară democrația și să elibereze poporul de sub jugul dictaturii comuniste, principii care i-au adus mare popularitate și încredere din partea maselor populare. Primul partid politic care a reintrat în legalitate, înscriindu-se în cadrul noii legislații, a fost Partidul Național Țărănesc, condus de Corneliu Coposu, fostul partid istoric al lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, ambii morți în temnițele comuniste.

Condițiile de desfășurare a activității erau precare, deoarece nu era nimic organizat, lipsind orice dotări și baza materială pentru o activitate normală. Ostilitatea comunistă era omniprezentă și primii membri care au început activitatea au fost cei mai în vârstă, care apucaseră vechile formațiuni politice, tineretul rămânând alături de FSN. La Bacău s-a format o echipa de 4-5 persoane, majoritatea foști deținuți politici, dar nu țărăniști, ci din diverse organizații anticomuniste, care au format o delegație ce s-a deplasat la București, unde au luat legătura cu noua conducere a PNȚ și care le-a dat delegația că sunt luați în evidență și pot organiza partidul pe plan local. Eu, când am dat telefon la București, la unul din numerele anunțate la Europa Liberă, mi s-a răspuns să mă adresez profesorului Irimia Ciobanu, din Bacău, telefon nr... M-am adresat imediat celui indicat și am fost invitat la adresa lui, unde am început discuțiile de organizare. Ciobanu era fost profesor de istorie, acum pensionar, și, deși nu fusese deținut politic, avea ambiția de a fi președinte al organizației locale PNȚ, întrucât tatăl său fusese pe vremuri membru al acestui partid. Am început activitatea în condiții puțin favorabile cu un asemenea organizator, care nu avea simțul măsurii și s-a dovedit până la urmă un simplu veleitar, care a încurcat mult problemele organizatorice ale partidului. De câte ori venea un nou membru, începea să-și laude trecutul propriu, ca militar pe front și în orice caz nu promova ideile politice necesare pentru acel moment. A introdus în cadrele partidului oameni incompetenți și nepotriviți, de care cu greu am putut scăpa mai târziu. Era un om muncitor, dar lipsit de tactul necesar unui om politic.

 A fost schimbat peste vreun an, după care a demisionat din partid și s-a înscris la un partid minuscul, dar tot președinte și peste doi ani a decedat.

Președinte al organizației județene a devenit Ion Corniță, fost deținut politic, condamnat la moarte și apoi cu pedeapsa comutată, care conduce până astăzi această organizație. Subsemnatul, am rămas vicepreședinte până la retragerea din activitatea curentă, în 1997, la vârstă de 76 ani. În 1999 am început redactarea acestor memorii, terminate în iarna anului 2000. Ca o curiozitate, am rămas până azi singurul membru vechi din 1947, reînscris după 1989 în PNȚ Bacău. M-am adresat vechilor membri ai tineretului PNȚ, dar m-au refuzat politicos și eu am înțeles că se temeau de represalii sau, mai ales, că făcuseră pactul cu diavolul, acesta având asupra lor motive de șantaj, ca foști membri ai unui partid reacționar față de comuniști. Dacă acesta este motivul evitării înscrierii, este un fapt pozitiv, pentru că în alte părți, asemenea oameni au acceptat funcții administrative și neavând curajul de a divulga compromițătoarea apartenență, au devenit șantajabili și deci extrem de periculoși societății și partidului lor. La început se înscriau puțini și mai ales oameni în vârstă, care apucaseră existența vechilor partide istorice, dar după câteva săptămâni au început să se înscrie tot mai mulți oameni, încurajați de evoluția generală a societății.

 A urmat încercarea lui Dumitru Mazilu de răsturnare a lui Iliescu, din 11 ianuarie ,cu ocazia unui miting, care nu a dus la rezultate pozitive și bomba cea mare de la finele lunii ianuarie și anume declararea FSN-ului drept partid politic, cu pretenții de a participa la alegeri, a aruncat în aer aparenta ordine politică de după revoluție. Se știa că FSN-ul are toate atuurile de a câștiga alegerile, având de partea sa toate pârghiile puterii și punând celelalte formațiuni politice în inferioritate. Era o lovitură sub centură dată democrației, greu de suportat și cu mijloacele existente s-a încercat contracararea abuzului.

Partidul Național Țărănesc organizează, pe data de 28 ianuarie 1990, o demonstrație de stradă pașnică, la București, pentru a protesta împotriva nerespectării promisiunilor inițiale a FSN-ului, la care au participat aproximativ 10000 oameni, în frunte cu Corneliu Coposu. Neocomuniștii au organizat o contrademonstrație cu ajutorul muncitorilor de la IMGB, care au demonstrat sub sloganul ?Moarte intelectualilor? sau ?Noi muncim, nu gândim". A doua zi are loc prima mineriadă, când vin din Valea Jiului 5000 de mineri, care atacă sediile partidelor. Petre Roman se duce la sediul PNȚ și după ce, de la geamul de la etaj, se adresează minerilor din stradă, spunând că "țărăniștii s-au demascat", l-a urcat pe Corneliu Coposu într-un TAB, cum nu demult fusese și Ceaușescu într-un asemenea vehicul, salvându-l în mod cavaleresc de la moarte.

 Să vedem ce s-a întâmplat în acest timp la Bacău. În seara de 27 ianuarie s-a primit de la București o notă telefonică, prin care se cerea ca împreună cu toate partidele din opoziție (PNL, PSDR) să organizam o demonstrație, prin care să protestam la declararea FSN-ului candidat la alegeri. De la sediul nostru s-au dat telefoane în comunele unde aveam organizații mai bine închegate și am cerut membrilor noștri să participe la mitingul de a doua zi. S-a organizat o mică tribună în spatele Teatrului de Păpuși Licurici și s-a notificat poliției și primăriei intenția de demonstrație pașnică, pentru ora 11 dimineața. Obținându-se toate aprobările, la ora stabilită am început să ne adunăm. Părea să fie o adunare reușită, noi având oameni de ordine cu banderole la mână. Numai că, după ora 11, au început să apară contrademonstranți din ce în ce mai mulți și mai agresivi, până s-au adunat într-un număr mult mai mare și au început să ne bruscheze și chiar să ne lovească. În aceste condiții a trebuit să ne retragem, lăsându-i pe ei să țină mitingul, după ritualul lor comunist. Un membru de partid PNȚ, care întârziase ca să construiască un panou cu lozincă, a apărut în viespar neștiind ce se întâmplă, a fost trântit la pământ și lovit bestial, un specialist lovindu-i rotula, fapt pentru care a necesitat îngrijiri medicale mai mulți ani.

 La Hotelul Dumbrava din Bacău, în acea noapte au fost aduși specialiști din alte localități pentru a susține FSN-ul. Din acel moment a început teroarea la partidul nostru și-n Bacău, făcându-i pe mulți membri să se retragă, neînțelegând să aibă de suferit de pe urma activității politice. Au rămas numai cei hotărâți să reziste cu orice preț. În timpul acestor evenimente, la parcul de lângă Teatrul de Păpuși, polițiștii, deși a fost anunțați oficial pentru ora 11, s-au prezentat la locul adunării cu peste o oră și jumătate întârziere, când adunarea era împrăștiată. Era evident că sprijinea pe contrademonstranți, fiind în înțelegere cu vechii tovarăși comuniști. Comandant al poliției era colonelul Berbece.

Pe plan local, PNȚ-ul, devenit între timp PNȚCD, a aflat de la conducere că partidul fusese înscris printre partidele creștin democrate europene cu doi ani în urmă. La câteva zile de la acest eveniment, a fost atacat sediul organizației locale, o cămăruța de 3/4 m în clădirea fostului UTC din Bacău. Persoana care era înăuntru a fost molestată și a scăpat printr-un tunel subteran, prin care a fost scoasă din clădire.

 A început o campanie murdară și o teroare necunoscute până atunci. Mulți oameni cu convingeri opoziționiste au trecut la Partidul Liberal, de care neocomuniștii nu se temeau așa mult și aceasta explică de ce, la alegerile din 20 mai 1990, liberalii lui Câmpeanu au obținut 8% din voturi, în timp ce țărăniștii numai 2,5%. În comuna Pârjol, județul Bacău, în ziua de 28 ianuarie s-au înscris la PNȚ doi cetățeni. În aceeași noapte, la unul din ei, s-au aruncat din stradă 30 pietroaie în geam, care au pătruns în casă, îngrozind lumea. Poliția, bineînțeles, nu a schițat nici un gest de cercetare a cazului. În comuna Secuieni, un inginer agronom a reușit să înscrie în PNȚ 200 de cetățeni, care apoi s-au retras în masă, împreună cu șeful, care se temea că-și pierde slujba. Peste puțin timp, în comuna Roșiori am avut și un mort, șeful organizației comunale, Velescu, fiind asasinat pe când lipea un afiș electoral. Autorii, niște țigani din localitate, din care unul singur a luat asupra sa vina și a fost condamnat la vreo doi-trei ani. În apropierea alegerilor din 20 mai am fost cu o mașină să duc documentele pentru delegați, la secțiile de votare în comuna Pârjol. Simțind cam care este scopul vizitei, un grup de FSN-iști, în special tractoriști, care erau pe atunci vârful de lance în acțiuni de diversiune, a amenințat șoferul că-i strică mașina și l-au fugărit de la locul parcării. La rândul nostru, cei care eram pe la casele delegaților am fost abordați de un grup terorist, înarmat cu cărămizi și bâte, cu care urmau să ne lovească, dar am fost salvați de medicul din comună, care a ieșit afară și a ordonat celor din șosea să arunce cărămizile și să plece acasă, ceea ce ei au executat imediat. M-a surprins autoritatea acestui medic. Altă amintire neplăcută din această campanie electorală a fost în comuna Urechești, județul Bacău, așezare prin care distribuiam, din mersul unei mașini, manifeste electorale. La un moment dat am coborât să beau apă de la o cișmea și am observat în urma mea un grup de femei, care veneau de la săpat și amenințau să lovească cu sapele, obligându-mă să fug la mașină și să pornim în grabă sub amenințările furioase ale celor vreo 7-8 țărănci desculțe. Am reflectat mult la starea de spirit a acestor femei și cum au putut să fie infiltrate cu atâta ură împotriva partidelor de opoziție. Și alți colegi activi din PNȚCD au avut de suferit agresiuni în acea campanie electorală, fiind loviți mai mult sau mai puțin grav, cum a fost și cazul președintelui Corniță Ion, la Corbasca și în alte părți.

Cu acel prilej, organizația de Bacău a scos și un ziar local, Bacăul, săptămânal din care au apărut numai 4 numere, în luna aprilie, deoarece nu s-a mai putut distribui, pentru că gealații CFSN-iști i-au molestat pe distribuitori, cărora le-au împrăștiat și rupt ziarele. Ziarul era condus de subsemnatul, ca redactor șef, care făceam toate corvezile. La tipografie era scos în afara planului de lucru și cu acordul conducerii, muncitorii primeau de la mine banii în mână, având grijă să le dau la fiecare conform înțelegerii. Se scotea un tiraj de 20000 exemplare pe săptămână, din care poșta primea un număr pentru distribuit în comune și mai mult de jumătate rămâneau în orașul Bacău, unde erau distribuite de vânzători ambulanți cu o remiza de 20%. Pe total am ieșit binișor, pierderile fiind de 1500 lei, în condițiile când ultimul număr nu a mai putut fi distribuit. Trebuie să arăt că, în 1990, partidul nostru a fost finanțat abundent de Ion Rațiu, care candida la președinție. Județul Bacău a primit, atunci, cam 150000 lei, ceea ce era mult, pentru că ne-am permis să angajam multe mașini pentru deplasări în comune. La nici o altă campanie electorală ulterioară nu am mai primit de la centru nici un ban și ne-au ajutat numai cu manifeste electorale pregătite centralizat. Acest ziar, Bacăul se voia o continuare a publicației cu același nume din perioada interbelică, unde director și proprietar al rotativei era avocatul Ion Nicolau, președintele PNȚ Bacău.

Să vedem ce s-a întâmplat între timp la București.

 Au urmat mai multe demonstrații ale opoziției, care nu se putea împăca cu participarea CFSN-ului la alegeri, având în spate toată structura partidului comunist și a securității. La 28 februarie, din nou au ieșit în stradă reprezentanții opoziției și ai societății civile, protestând împotriva campaniei electorale murdare duse de neocomuniști. Dar la această demonstrație pașnică a urmat o nouă înscenare KGB-istă și anume un grup de vreo 200 de indivizi, bine organizați, s-au infiltrat în fruntea demonstranților și au atacat sediul guvernului, adică palatul Victoria, cățărându-se pe geamuri, pe care le-au spart în mod profesional cu capul, acoperit cu niște pălării speciale, pentru că geamurile aveau o grosime, după indicațiile Europei Libere, de 10 mm. Înăuntru nu prea erau ocupanți, doar Petre Roman, care s-a retras din clădire pe o ușa dosnică. Agresorii au spart mai multe obiecte, au distrus mobilă și apoi, după 20 minute au dispărut, lăsând ușile larg deschise. Poliția a apărut după două ore, afirmând în mod ridicol că era în programul de odihnă și nu a putut interveni. Între timp, demonstranții s-au retras, iar în palatul Victoria au intrat tot felul de curioși, care voiau și ei să vadă acest palat, unde nu se putea intra în mod obișnuit. Poliția, foarte vigilentă, a prins vreo sută de asemenea indivizi, pe care i-a arestat și declarat vinovați de spargerile și stricăciunile din clădire. Li s-au întocmit dosare penale și au fost trimiși în judecată, dar până la urmă toți au fost achitați din lipsă de probe. Neocomuniștii credeau că prin aceste manevre de sursă KGB, vor putea să compromită acțiunile opoziției și să rămână ei singuri stăpâni pe situație și nu s-au înșelat. Printre borfașii găsiți acolo a apărut unul cu 500 lei, spunând că i-a fost dată de țărăniști ca să devasteze sediul Consiliului de Miniștri. Am auzit că ulterior și-a retras afirmațiile, spunând că suma i-a fost dată de un colonel de poliție, care i-a promis că îi dă drumul, dacă declară că a primit bani de la țărăniști.

A urmat, în aceeași zi, o a doua mineriadă, când au venit în București vreo 5000 de mineri, care însă nu au prea avut ce face și s-a organizat o ședință într-o sală închisă, minerii stând în stradă, seara, cu lămpașele aprinse ca niște licurici. Cu această ocazie a participat la discuții, din partea PNȚCD, veteranul Ion Lup, ardelean cu 16 ani detenție politică și care a dat niște răspunsuri foarte la obiect, îndepărtând toate provocările rău intenționate ale reprezentanților minerilor, impresionându-i mai ales când le-a spus că și el a fost miner în timpul detenției mai mulți ani. Era un orator desăvârșit și am auzit că în ultimii ani este slăbit de o boală necruțătoare. Cu această ocazie minerii au amenințat că dacă se mai întâmplă nereguli cu activitatea politică, vor veni să facă ordine cum știu ei. Cea de a treia mineriadă era prefigurată.

La 22 aprilie 1990 a avut loc o nouă demonstrație pașnică a opoziției, după terminarea căreia a început fenomenul cunoscut sub numele de ?Piața Universității", când un mare număr de studenți și cetățeni din rândurile societății civile au început o demonstrație permanentă, zi și noapte, blocând circulația în această piață și cerând o discuție liberă în fața televiziunii între un număr egal de reprezentanți ai puterii neocomuniste și ai societății civile. Cu toate că această condiția era clară și nu implica alte probleme, Iliescu a refuzat sub diferite pretexte discuția deschisă la televiziune, temându-se de faptul că i se vor pune întrebări incomode în legătură cu teroriștii, Timișoara și altele și a preferat să suporte până după alegeri această demonstrație permanentă, când a luat măsuri criminale de a o desființa.

În legătură cu Piața Universității s-au creat tot felul de calomnii, că acolo domnește o promiscuitate totală, murdărie etc. Au fost aduși de autorități, în marginile perimetrului pieței, tot felul de bișnițari și borfași care făceau ce puteau pentru a crea un spațiu sordid, dar nu erau primiți înăuntru, unde domnea o ordine perfectă și o moralitate ireproșabilă.

Șeful studenților, Marian Munteanu, a dat dovadă de mult tact și disciplină, iar după rezultatul dezastruos al alegerilor din 20 mai, studenții s-au retras din Piața, rămânând niște greviști ai foamei, care cereau un post liber de televiziune.

Alegerile generale din 20 mai 1990 pentru Adunarea constituantă, primele alegeri libere după 60 ani, au fost un dezastru național. După calendarul ortodox era duminica orbului și era și duminica Tomii, prima după Paște.

Iliescu a fost ales ca președinte din primul tur de scrutin, primind peste 90% din totalul voturilor, iar partidul său, peste 66%, adică 2/3.

 S-a realizat o campanie murdară. Corneliu Coposu, care stătuse 17 ani în temnițele comuniste, era considerat că a stat în Apus și nu a mâncat salam cu soia ca aceia din țară. Cu toate dezmințirile noastre, acest slogan nu a putut fi scos din mintea majorității alegătorilor. Coposu era satanizat, se zvonea peste tot în țară că umbla pe la sate cu dolari, ca să-i dea oamenilor ca să-l voteze la alegeri cu opoziția. Și când afirm aceasta o spun din sursă directă, întrucât mi-a fost dat să trăiesc întâmplarea chiar în comuna Solonț, satul natal Sarata, în timp ce vorbeam cu niște cetățeni. Văzând că discutăm politică, a intrat în vorbă și o fată din vecini, în vârstă de 17 ani, care ne-a spus că, în urmă cu o zi, ar fi fost Coposu în comuna Agăș, județului Bacău, și a dat dolari la oameni ca să-l voteze. Am întrebat-o dacă ea crede acest lucru și a răspuns că da, deoarece femeile i-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Coposu. Eu am arătat în ziarul săptămânal Bacăul că până la acea dată Corneliu Coposu nu a pus nici o dată piciorul în Moldova, dar nu prindea la mase asemenea informație.

Zvonurile răutăcioase erau răspândite peste tot, beneficiind de prostia omenească, mare cât țara Moldovei. Cine ar putea să împrăștie dolari la țărani așa de ușor cu o lună înainte de alegeri, doar pentru o promisiune că-l vor vota? Trebuie o mare doza de naivitate și prostie pentru a crede așa ceva.

 Procentul lui Iliescu putea fi invidiat și de Ceaușescu.

 Participarea la vot a fost de peste 90%. Al doilea partid ca număr de voturi obținute a fost UDMR-ul, cu 8%, urmat de PNL, cu 7,5%. PNȚCD a avut 2,5%, obținând în noul parlament 12 deputați și un senator. Partidul Național Țărănesc a fost demonizat de propaganda comunistă, ca unul care vrea să vândă țara la străini, să cedeze Ardealul la unguri, să aducă înapoi regele și pe moșieri etc., adică tot ce era mai hulit în cei 45 ani de propagandă comunistă. În 1946, PNȚ obținuse la alegeri, în realitate, peste 80% din voturi și de asta se temea Iliescu.

 Cu toate că a obținut o victorie atât de categorică în alegeri, Iliescu a hotărât să se răzbune pe partidele istorice, care au îndrăznit să-l înfrunte în campania electorală și a pregătit amănunțit, cu cadrele din poliție și SRI, modul de a se debarasa de resturile rămase din Piața Universității. A amânat cu vreo două săptămâni deschiderea parlamentului și a început pregătirile pentru cea de a treia mineriadă, care a fost și cea mai groaznică. În ziua de 13 iunie 1990, ora 4 dimineața, masive forțe de poliție au încercuit Piața Universității și au atacat cei vreo sută de participanți, din care cam douăzeci erau în greva foamei de 20 zile, cerând un post particular de televiziune. Au fost distruse toate corturile și au fost uciși mulți ocupanți, numărul lor exact nu se cunoaște nici azi. Privitorii spuneau că au văzut un cadavru aruncat cu capul în jos, într-o pubelă de gunoi. S-a respectat regula generală ca toți cei asasinați să fie dezbrăcați de haine, actele fiind distruse, astfel ca din numeroasele victime nu au putut fi identificate decât vreo 2-3 de către rude. În cursul verii 90 erau, la morgă, vreo 40 cadavre neidentificate, care până la urmă au fost îngropate în cimitirul săracilor. Au urmat numeroase scenarii KGB-iste printre care incendierea a vreo 10 autobuze dezafectate, care fuseseră folosite la blocarea Pieței Universității de atacatori. Nici unul nu a explodat pentru că nu aveau benzină. La Ambasada americană s-a înregistrat o discuție prin radiotelefon între generalii Diamandescu și Chițac, care stabileau momentul incendierii ?conform indicațiilor domnului președinte". Bineînțeles, președintele neagă. Alt scenariu din panoplia KGB-istă a fost atacul asupra Televiziunii și a Ministerului de Interne, unde focul a fost pus de ocupanții interiori, distrugând niște arhive incomode, chiar înainte de a începe demonstranții special pregătiți. A doua zi, 14 iunie, au început să vină minerii din diferite colțuri ale țării. Cei mai mulți din Valea Jiului. Din Bacău au venit cam 2000 de oameni, într-o garnitură de tren personal, de la minele din Comănești. Totalul efectivelor s-a ridicat cam la 20 000 mineri, înarmați cu bâte, cozi de lopeți, lanțuri, târnăcoape, etc.

Demnă de remarcat este intervenția inginerului Mănucu, de la un serviciu al CFR-ului de pe parcurs, care a întrerupt curentul de pe traseu, întrucât minerii nu aveau toate formele legale pentru circulație. S-au sesizat organele centrale și, după 2 ore, a trebuit să dea drumul trenurilor să-și continue drumul. După aceea, inginerul Mănucu a fost pedepsit de autorități, fiind destituit, fapt care arăta complicitatea directă a autorităților în venirea minerilor și îndepărtează teoria spontaneității.

În București, odată ajunși, minerii au primit binecuvântarea lui Iliescu și le-a cerut să facă ordine, pentru că elemente ostile regimului puneau în pericol democrația, printre atentatori fiind, după spusele lui, și legionari cu drapele verzi, care ar fi demonstrat pe stradă, etc. Prima mare operație, care ar putea fi și cauza ascunsă a acestei demonstrații de forță, a fost atacarea sediului central al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Sosiți dimineața, înainte de a fi venit ocupanții birourilor, au găsit la poartă un paznic tânăr, sub 20 ani, nou angajat, care a fost ucis bestial cu o singură lovitură de topor, care i-a despicat țeasta. După aceea au forțat toate ușile, au spart mobila, au stricat un computer de mare performanță, iar o echipă special pregătită și dispunând de un aparat de sudură, a început operațiile de identificare a locului unde era ascunsă o casetă metalică, într-un perete dublu, despre care ocupanții de până atunci habar nu aveau, la parterul clădirii. Au spart peretele în două locuri, prima dată nenimerind poziția dorită. Au scos caseta, i-au golit conținutul și resturile le-au lăsat acolo și le-am văzut și eu când am vizitat sediul mai târziu. Nu se știe exact ce era ascuns acolo și nu se va ști vreodată. Poate erau bani, poate acte compromițătoare? În orice caz ceva în legătură cu Iliescu, deoarece în timpul lui Ceaușescu în această clădire a funcționat un sediu al tineretului și o întreprindere unde Iliescu era director. Clădirea a fost avariată serios și reparația a durat vreo doi ani, din fondurile statului.

Marea masă a minerilor a fost repartizată pe străzi, atașându-se la fiecare grup câte o ceată de codoașe din București, care să-i inițieze pe cine să tortureze dintre trecătorii de pe stradă. Minerii legitimau trecătorii și rețineau în primul rând pe studenți, intelectuali, pe cei cu barbă sau plete și pe numeroșii intervenienți din trecătorii, care nu puteau suporta bestialitățile în public ale cetelor lui Iliescu și care erau maltratați, la rândul lor, în mod crunt. S-a relatat, bunăoară, că o femeie, care mergea cu sacoșa la piața, a intervenit să nu mai fie lovit un cetățean și a fost lovită la rândul ei cu furtunul de cauciuc peste față, încât i-au fost scos un ochi din orbită și mergea cu el atârnând. Scena a fost prinsă de operatorii străini, cu aparate de filmat. O mare parte din mineri au fost cuplați cu polițiști îmbrăcați în haine noi de mineri și duși la diferite adrese: sedii de partide politice, sedii de redacții de ziare. Un fost ofițer de securitate, Cămărășescu, împreună cu un grup de mineri au oprit apariția ziarului ?România liberă" timp de două zile. Minerii care au operat la sediul PNȚCD au arătat, la Televiziune, că au găsit în sediu droguri și arme automate. Ziarul ?Adevărul", urmașul Scânteii, a apărut într-un număr gratuit, răspândit în toată țara, prin care se arătau fiolele cu droguri (în realitate niște medicamente) și armamentul adus de poliție. Ca să bage groaza în studenți, polițiștii ajutați de mineri au arestat în acea zi, de pe stradă, cam două mii de studenți și tineri, pe care i-au îngrămădit într-un arest în aer liber, la Măgurele, și în curtea Școlii de ofițeri de poliție de la Băneasa. Comportamentul tinerelor vlăstare polițiste cu noii veniți a fost execrabil și nu poate fi egalat în cruzime și cinism decât de torționarii lui Țurcanu, de la Pitești. Vreo 10 așa ziși procurori anchetau liniștiți pe câte unii, dar când oamenii cereau să fie duși pentru nevoile fiziologice, erau trecuți printr-un tunel de torționari înarmați cu bâte și bastoane de cauciuc, cu care îl loveau pe cel care trecea pe acolo în mod bestial. Din această cauză s-a ajuns ca oamenii să-și facă nevoile pe ei, mărind promiscuitatea mediului. După câteva zile, majoritatea arestaților a fost eliberată, dar unii au ajuns deținuți, acuzați de diferite infracțiuni inventate, fiind arestați în penitenciare, de unde după diferite intervale au fost achitați cu toții, din lipsa de probe.

 O altă acțiune importantă a minerilor a fost atacul asupra Facultății de biologie, unde l-au căutat pe liderul studenților de la Piața Universității, Marian Munteanu, pe care l-au maltratat îngrozitor, după care l-au arestat. Au fost distruse toate aparatele și unicatele din colecția laboratorului. A doua zi, l-am văzut pe profesorul titular plângând la televiziune, pentru pierderile suferite din colecția catedrei de biologie. Despre un miner, care a fost împiedicat în ultimul moment să-i taie capul lui Marian Munteanu cu toporul, am auzit în ultimul timp că este judecat pentru tentativă de omor, numele lui fiind cunoscut încă de mult. A fost luat cu asalt și sediul PNL din București, de unde au distrus ce au putut, făcând mare caz de un xerox color, care ar fi fost mașina de falsificat bancnote. Marian Munteanu și Nica Leon au fost eliberați după 4-6 luni, în urma protestelor și intervențiilor diferitelor organisme internaționale. Marian Munteanu, pe care-l consideram un personagiu de viitor, un fel de șef al generației tinere, a dezamăgit, dovedindu-se un veleitar, care și-a format un partid propriu de nuanță naționalistă, care nu a avut nici o rezonanță la public, obținând în 1992, la alegeri, mult sub 1% din voturi.

Oamenii politici s-au salvat care cum au putut. Radu Câmpeanu, viitorul aliat al lui Iliescu, a fost avertizat de acesta și s-a refugiat în alt județ, Coposu a fost ascuns de vecinii din bloc, fiind căutat pe acasă. Ion Rațiu a fugit și el la avertismentul cuiva, dar casa i-a fost devastată de un colonel de poliție, care și-a asociat un miner de pe stradă și a plecat cu mașina poliției împreună cu șoferul oficial și cu un subofițer. Acolo, după ce au spart ușile, au pătruns înăuntru, au devastat ce au găsit, dar au sustras un teanc de 100000 dolari, împărțiți în patru legături de câte 25000, astfel că nici nu au mai avut nevoie să-i mai numere, împărțindu-i frățește în patru părți egale la fiecare, după care au plecat acasă fericiți. Minerul rămas singur s-a așezat pe o bancă și a început să numere banii. Un polițist neimplicat în afacerile mineriadei, l-a văzut numărând dolari și l-a întrebat de unde-i are. El a răspuns foarte simplu că îi are din casa lui Ion Rațiu, unde a operat împreună cu domnul colonel X. Au urmat cercetări la cererea lui Rațiu. Poliția spunea că nu este implicată, deoarece colonelul a operat în afara orelor de serviciu (parcă în afara orelor de serviciu, un colonel de poliție are voie să jefuiască casele oamenilor fără să răspundă!). Rațiu a demonstrat în instanță că, pe foaia de parcurs a mașinii cu care a ieșit pe poarta poliției, șoferul scria ?în interes de serviciu". Deci proba era făcută, dar colonelul a rămas nepedepsit și pe deasupra și cu banii furați în buzunar. Justiția română nu se dezminte, ca de obicei. Ion Rațiu a recuperat 50000 dolari, iar restul au rămas în mâinile hoților galonați. Știu aceste fapte chiar de la Ion Rațiu, în persoană. Singurul condamnat la 4 luni a fost minerul sincer.

 Poliția mai avea o răfuială cu un cartier de țigani din București, care nu putea fi îngenunchiat, așa că a hotărât să se răzbune cu ocazia venirii minerilor. În consecință, un mare grup de mineri, conduși de poliție, a  atacat acest cartier, unde a devastat casele și a jefuit bunurile mai de valoare și mai ales aurul, pe care țiganii îl țin la mare preț. Numai că aceștia, deși surprinși de neașteptata vizită, se organizează rapid, angajează vreo două camioane, se înarmează cu răngi de fier, lanțuri și alte asemenea ustensile și pleacă spre locurile unde erau concentrați minerii. Dar poliția și armata națională intervin în forță, sparg cauciucurile mașinilor prin împușcare și le obligă pe victime să se retragă la domiciliile devastate. În tot timpul acesta, noaptea minerii au dormit într-un spațiu acoperit și au fost aprovizionați cu alimente la pachet de către oamenii lui Iliescu. Ultimul episod al mineriadei a fost întâlnirea de rămas bun a tovarășilor de jaf și crimă cu mentorul lor, Ion Iliescu. Acesta le-a mulțumit afectat, declarând că sunt oameni de nădejde, pe care se poate conta la nevoie. Au mai rămas câteva sute la niște unități militare, care i-au echipat cu haine de cazarmă, dar nu a mai fost nevoie de ei și peste vreo lună au plecat acasă cu tot cu echipamentul.

 Peste câteva zile m-am deplasat la Comănești, unde aveam un om de al nostru, care a plecat cu minerii la București. Acesta a povestit că, la coborârea din tren, a venit un camion, care i-a preluat și dus la o secție de  poliție, unde un căpitan s-a îmbrăcat în haine noi de miner. Apoi s-a urcat în cabina camionului și a condus echipajul la un sediu de sector al PNȚCD, unde le-a recomandat minerilor să devasteze tot și să nu mai lase nimic înăuntru. Ei au coborât, au spart ușile și au furat ce le putea folosi, distrugând restul. I-am dat bani de drum și l-am trimis la București să povestească și acolo întâmplările de mai sus. Se pare că conducerea PNȚCD a fost mulțumită, pentru că ne-a felicitat pentru intervenție.

Acțiunile celei de a treia mineriade au compromis în întregime revoluția din decembrie 1989 și bunul renume al țării noastre pentru o lungă perioadă de timp. Scopul ascuns al acestei acțiuni, acela de a compromite și desființa partidele politice nu a fost atins, ele reluându-și activitatea normală în scurt timp. Secretul comorii din peretele dublu de la sediul PNȚCD nu poate justifica o asemenea acțiune, chiar dacă admitem că avem de-a face cu oameni obsedați de secrete. Iliescu mai poartă în conștiința lui încă un secret, pe lângă cel al teroriștilor, al legionarilor cu drapele verzi, etc. Cei care l-au sfătuit pe Iliescu la acest demers au dovedit infantilism mintal, pentru că, după o victorie electorală cu astfel de procent, nu era nevoie de o asemenea demonstrație de bestialitate. Dar tovalul obrazului celui responsabil nici nu roșește, nici nu regretă, încercând să se ascundă după propria umbră și negând evidența, ca orice obsedat al acțiunilor KGB-iste.

 După deschiderea lucrărilor Parlamentului au început dezbaterile pentru stabilirea textului noii constituții, care trebuiau să se termine în doi ani. Între timp, pe plan economic a început, cam timid, liberalizarea prețurilor, pentru a le adapta cerințelor pieții. Responsabil de acest fenomen era primul ministru Petre Roman, care a încercat să extindă aria comerțului liber. Aceasta a dus la începerea inflației, deci a creșterii prețurilor, ceea ce președintele Iliescu nu putea suporta și se pare că de aici a început conflictul mocnit care a dus la cea de a patra mineriadă, din 24-28 septembrie 1991. Aceasta a coincis cu primul Congres național al PNȚCD, la București, care s-a desfășurat timp de trei zile, 25-27 septembrie 1991, în sala mare a Teatrului Național, situat chiar în Piața Universității. De fapt, a fost închiriată toată clădirea Teatrului pentru această perioadă și din această cauză am avut dese vizite ale minerilor în ședințele noastre, Miron Cozma găsind prilejul de a-și face cunoscute opiniile de la tribuna congresului, unde se găseau mai multe delegații străine, presa, televiziunea, etc. Eu am sosit în București cu soția, având gazdă o rudă și prima impresie a fost că am văzut minerii îngenunchiați în Piața Universității, la crucile ridicate în memoria victimelor revoluției. La congres au participat peste 900 de membri din toată țară și schimbarea lui Petre Roman a fost primită favorabil de congresiști, pentru că el era unul din pilonii puterii care acum se clătina. Acest Făt Frumos al femeilor din România, care la alegeri l-au votat în masă (fiind, de altfel, prima dată când femeile au avut dreptul de vot), pe considerentul că ar fi cel mai frumos bărbat politic din România, cred că era una din manipulările psihologice reușite ale propagandei KGB-ului, pentru că oricât mi-am dat silința să descopăr farmecele de Don Juan ale acestuia n-am reușit deloc, ci dimpotrivă. Probabil, din aceleași motive, populația capitalei fraterniză de astă dată cu minerii, dându-le țigări și alimente. Erau, în schimb, hăituiți de organele de poliție și scutieri, care nu-i lăsau noaptea să se odihnească prin parcuri și îi tot alungau, oriunde îi găseau. Și ei îi atacau pe aceștia și am văzut chiar grupuri de mineri echipați cu căști și scuturi capturate de la scutieri. După demisia lui Petre Roman din funcția de prim ministru, a urmat o perioadă de incertitudine, minerii atacând și pe Ion Iliescu, la Cotroceni, după ce tocmai semnaseră un acord împăciuitor. Se pare că acestă  acțiune a fost inițiată  de un grup mai mare de ortaci și Miron Cozma a trebuit să li se alăture, pentru a nu-și pierde influența asupra maselor minerești, care l-ar fi putut repudia în caz de dezacord. Cu ocazia atacului asupra Cotrocenilor, militarii de pază au folosit arme cu cartușe de război și au fost mai mulți morți decât s-a anunțat oficial. Miron Cozma a declarat, în fața congresului PNȚCD, că are 12 morți în luptele de la Cotroceni și televiziune. La congres s-au strâns bani spre a cumpăra pâine pentru mineri.

În cursul anului 1991, la 18 august, a avut loc, la Moscova, puciul împotriva lui Gorbaciov, înfrânt datorită tenacității lui Boris Elțîn, care apoi i-a luat locul în funcția de șef al statului. Cu această ocazie, la București au renăscut speranțele comuniștilor români și în fața sediului PSM din București apăruseră limuzinele generalilor români, care veniseră după instrucțiuni din partea lui Verdeț. S-au întocmit în grabă liste negre cu cei care contribuiseră la prăbușirea lui Ceaușescu. După lămurirea situației s-a reintrat în normal.

Încă din vara anului 1990 a fost adoptat, de CPUN, Decretul lege 118/1990, prin care se acorda foștilor deținuți politici din timpul comuniștilor o indemnizație lunara de 200 lei pentru fiecare an executat în temniță, plus o scutire de impozit pentru salarii și terenuri intravilane, acordându-se totodată și vechime în muncă de 1,5 ani pentru fiecare an de detenție, completându-se astfel și stagiul de pensionare și chiar depășindu-l. Totodata, am fost numit membru în comisia pentru aplicarea acestui decret lege în județu Bacău, formată din 7 persoane, din care 2 de din partea DMPS și 5 din partea AFDPR (Asociația foștilor deținuți politici români). În cadrul acestei comisii am avut probleme de interpretare asupra articolului 11, care prevedea că aceste texte nu se aplică celor care au făcut parte din organizații fasciste. Interpretarea majorității județelor a fost că Mișcarea legionară nu a fost o formațiune fascistă, ci una social religioasă, dar la Bacău interpretarea justiției, care prin Tribunalul județean controla activitatea comisiei, a decis contrariul. Comisia dădea hotărâri de aprobare cu majoritatea de 5 voturi ale delegațiilor AFDPR, dar cu opinia divergentă a celor doi membri DMPS, care declarau contestație la Tribunal. Fără excepție, toate contestațiile au fost admise de Tribunal și hotărârile desființate fără drept de apel. În această situație au fost aproape 30 cazuri, la începutul activității, pentru că după aceea am luat măsuri de a se transfera cazurile mai deosebite în alte județe. La adunările generale pe țară s-a constatat că numai la Bacău s-a produs acest fenomen, ceea ce însemna că justiția locală păstra intacte reflexele politicii comunisto-KGB-iste. După indexările repetate din cauza inflației, astăzi aceste indemnizații au ajuns la cifra de aproximativ 150 mii lei lunar pentru fiecare an executat în detenție.

Un alt eveniment politic din anul 1991 a fost referendumul de la finele anului, pentru aprobarea Constituției iliesciene. Conducerea centrală a PNȚCD a hotărât să boicoteze acest referendum și aceasta a rămas valabil pentru majoritatea organizațiilor județene, dar noi, la Bacău, am hotărât să participăm, totuși, spre a consolida organizația printr-un exercițiu electoral, recomandându-i însă electoratului nostru să voteze împotriva constituției. În textul noii constituții erau texte inacceptabile pentru opoziție, dar majoritatea guvernamentală era covârșitoare și a impus textul fără probleme, atât la Adunarea constituantă, cât și la referendumul popular.


 

ALEGERILE LOCALE și GENERALE DIN 1992

 

 Opoziția democrată s-a grupat într-o coaliție de partide ce-și păstrau personalitatea și programul propriu, dar care au candidat pe o listă comună, sub numele de ?Convenția Democrată". În aceasta au intrat, după cum îndebște se cunoaște, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Alianței Civice și Partidul Ecologist Român. Tot din Convenție, mai făceau parte o serie de organizații civice, care nu erau partide, cum ar fi Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici, Alianța Universitară și mai multe asociații ale revoluționarilor din 1989. De această dată, atmosfera a fost total schimbată. Se putea merge în orice sat cu orice probleme politice și nu mai erai împiedicat de nimeni. Zvonoteca securisto-KGB-istă din 1990 dispăruse fără urmă. Protagoniștii ei, foștii securiști erau acum împărțiți în două: o parte importantă era înglobată în SRI, organizație statală ?serioasă", sub conducerea lui Virgil Măgureanu, iar o altă parte, și mai numeroasă, devenise adepta convinsă a capitalismului, transformându-se în prosperi oameni de afaceri. Nu mai avea cine să colporteze zvonurile despre strigoiul Coposu, care împărțea simultan dolari în toate satele Moldovei, pentru a fi votat de prostimea înapoiată. Fostul prim secretar al județului Bacău s-a retras într-un cătun din comuna Ghimeș Făget, unde greu se poate ajunge pe jos și a întemeiat o feudă, în care toți locuitorii votează în masă cu PDSR, așa cum tot restul comunei, formată din catolici, votează cu UDMR.

 La alegerile locale din 9 februarie 1992 s-au obținut rezultate cu mult mai bune decât în 1990, dar departe de a se ajunge la un procentaj care să ducă la obținerea majorității. În medie, CDR a obținut, la consilieri locali, 20% din voturi, iar candidații la primari au ieși învingători numai în 6 localități, din care însă una era municipiul Bacău, care deținea 1/3 din populația județului. Fenomenul s-a repetat în majoritatea marilor orașe, unde au reușit să fie aleși primari CDR, precum în București, Constanța, Iași, Brașov, Timișoara, etc. UDMR-ul, deși înscris în CDR, a candidat separat la alegerile locale, pentru că a obținut aprobarea celorlalți, ei având feude în care au fost aleși în exclusivitate.

 Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc la 27 septembrie 1992, iar eu am reprezentat CDR în Comisia electorală județeană, așa că am putut analiza bine situația din timpul alegerilor. Ca întotdeauna, alegătorii au fost dezorientați, votând anapoda, unde se întâmpla. La alegerile pentru Senat, tragerea la sorți a hotărât pentru CDR locul 3 pe listă, deci trecută pe prima pagină a buletinelor de vot, ușor de găsit pentru obosiții noștri alegători și am obținut procentul de 16%, iar la Cameră, sortii ne-au hărăzit locul 33 în ordinea listelor, deci pe ultima pagină. Aici am obținut numai 13%, pentru că onorații alegători nu au reușit să ne mai găsească în noianul de liste. Pe total, la nivelul țării opoziția a obținut 47%, iar guvernanții 53%. La alegerile prezidențiale, Iliescu nu a mai obținut majoritatea din primul tur de scrutin, ci a trebuit să se confrunte a doua oară cu Emil Constantinescu, pe care l-a depășit totuși, cu 52,01%, față de 47,99%.

În județul Bacău, feudă iliesciană, Iliescu a obținut 75,04%, din care în mediul rural 90%. Nereguli la alegeri s-au produs în mediul rural, dar nu au putut influența chiar așa mult rezultatele. S-au raportat multe cazuri în care erau permise în secțiile de votare ajutoarele pentru alegătorii mai în vârstă, când li se arăta unde să voteze.

 Nici preoții catolici nu au putut dirija tendința voturilor, pentru că deși au îndemnat oamenii să voteze cu opoziția, nu s-au obținut în zonele lor din județ decât o medie de 50%. Explicația primită de la localnici a fost că și ei și-au pierdut o parte din credibilitatea de altă dată. La alegerile din 1996, preoții catolici au devenit neutri. Catolicii reprezintă o treime din populația județului Bacău.

 În campania pentru alegerile din 1992, Iliescu a angajat un specialist american drept consilier electoral, plătit bineînțeles în dolari grei, pentru a-l sfătui ce minciuni să mai profereze pentru a câștiga voturi. În urma acestuia s-au promis un milion locuri de muncă, oprirea inflației, belșugul nemaiîntâlnit, etc. În cursul guvernării Văcăroiu, ca prim ministru, și a lui Iliescu, ca președinte, nu s-a realizat nimic din ce s-a promis. Șomajul a crescut, inflația și-a luat zborul în mod galopant, corupția și abuzurile au atins cote alarmante, doar presa, rămasă liberă, ostenindu-se zadarnic să le evidențieze.

 S-a ajuns ca oamenii să-și facă singuri dreptate în unele localități cu populație mixtă, românească și țigănească, deoarece autoritățile nu au vrut să intervină la timp. Acestea au fost calificate de comunitatea internațională drept pogromuri rasiale, când în realitate erau simptome ale lipsei de autoritate.

Mii de tineri, calificați sau nu, au început să părăsească țara pentru a căuta de lucru, deoarece la noi nu mai aveau nici o șansă.

 În asemenea condiții, tentativele lui Iliescu de a obține un nou mandat de președinte și a PDSR de a-și menține guvernarea la alegerile din 1996 au devenit problematice.

 Voi descrie acum, mai amănunțit, un episod din campania electorală 1992, petrecut în comuna Solonț, județul Bacău, în care m-am implicat direct și voi prezenta problemele apărute pe parcurs.

 Cu vreo săptămână înainte de ziua alegerilor locale din 9 februarie 1992, m-am deplasat în comuna mea natală, Solonț, pentru a susține campania electorală organizată acolo. Am stat în total trei zile, în care am umblat câte o zi prin fiecare din cele trei sate componente: Solonț, Sarata și Cucuieți. Comuna are puțin peste 5000 locuitori și este așezată pe terenuri în pantă, mergând ca pe vremuri, cu o căruță cu doi cai frumoși, care alunecau pe ghețușul pantelor, dar erau sprijiniți de crampoanele din oțel ale potcoavelor. La acea dată, comuna era în mare fierbere, oamenii fiind indignați de jaful bunurilor fostului CAP, care era total, și de faptul că toate demersurile lor de a-și recupera clădirile, construite din muncă proprie, rămâneau fără nici un rezultat, ca pretutindeni în țară. În asemenea condiții, problema era de a exploata această situație și de a promite realizarea unor demersuri susținute de înseși organele alese ale primăriei. Un vrednic agitator, șoferul Neculai Ungurașu, începuse deja această acțiune, umblând călare prin sate și strângând vreo 1200 semnături de la oameni pentru acest scop. Se cumpăraseră prin fraudă grajdurile CAP, construite recent, sediul CAP - construcție cu etaj din cărămidă, brutăria construită de oameni, gaterul, etc, plus terenurile aferente construcțiilor. Fostul primar, secondat de secretarul primăriei nu erau străini de ilegalitățile comise. Am umblat prin toate satele, am stabilit candidații la consiliul comunal din fiecare sat și candidatul la primar propus de Ungurașu și anume un tânăr de 30 ani, necăsătorit, absolvent al unui liceu industrial și care lucra în sectorul petrolier. Nici o persoană desemnată nu era înscrisă în PNȚCD sau PNL. Cel propus primar dorea să fie independent, ceea ce nu am acceptat. I-am propus să se înscrie în PNL, pentru că tot nu era nici un membru în comună și trebuia consolidat CDR. A spus că are convingeri țărăniste. Nu prea mi-a plăcut persoana aleasă pentru funcția de primar, dar nu am vrut să schimb aranjamentele lor și am lăsat lucrurile cum erau începute.

 În ziua alegerilor, oamenii de bună credință au ales, din primul tur de scrutin, pe primarul propus de CDR, lucru petrecut și în consiliul comunal, unde majoritatea consilierilor erau din lista CDR. A fost unul din cei doi primari țărăniști aleși în tot județul, la aceste alegeri. Urma ca aleșii să se țină de cuvânt. Eu m-am deplasat după alegeri la Solonț, să sfătuiesc pe cei aleși cum să procedeze și le-am recomandat să angajeze, din partea primăriei, un revizor contabil autorizat, care să cerceteze actele prin care s-au înstrăinat bunurile CAP, iar cu secretarul vechi, să-l țină sub supraveghere și să-i găsească motive serioase de schimbare, dacă doresc asta, dar numai cu probe concludente. În același timp am recomandat viceprimarului Ungurașu să activeze organizația PNȚCD din comună, profitând că a ajuns la conducerea acesteia.

 După aceste indicații, m-am întors la Bacău și am neglijat activitatea celor de la Solonț. Primarul, ca să scape de tutela mea, s-a înscris la PNL, iar viceprimarul și-a văzut de problemele personale și de mărunțișurile activității primăriei, neglijând total motivele pentru care a fost ales. Nu a răspuns la chemările pe linie de partid, când a fost solicitat de Bacău și, după doi ani, a fost răsturnat din funcție de consilierii comunali proprii, sub pretextul unor nereguli în legătură cu distribuirea unor ajutoare pentru sinistrați. Demiterea nu era legală, dar nu am mai intervenit, deoarece nu merita. După acest comportament, organizația PNȚCD din comună a fost total compromisă. Oamenii au uitat de necazurile cu CAP-ul prin trecerea timpului și totul a intrat în rutina de toate zilele. La alegerile din 1996 a ieșit un primar PDSR, iar fostul primar a candidat pe listele PRM, reușind cu ajutorul voturilor din satul Cucuieți să obțină 4 consilieri și să devină viceprimar.

 Hățișurile politice, dezinteresul, au deturnat furia începută cu atâta intensitate, escrocii au rămas cu bunurile furate, oamenilor le-a trecut necazul și acum votează după orgolii locale.

 La alegerile din 1992, CDR a obținut doi deputați și doi senatori. Deputații au fost: Cornița Ion - PNȚCD și Protopopescu Cornel, de la Partidul Ecologist. Senatorii: Radu Vasile - PNȚCD și Moiceanu Constantin - PSDR. Cel de al doilea senator a fost un cadou al computerului central București, care a redistribuit voturi de la mai multe județe și le-a atribuit Bacăului, deși noi nu aveam voturi destule nici pentru un singur senator. Senatorul Radu Vasile, impus de la Centru, nu era cunoscut deloc în județ și a fost ales, la Bacău, fiind pe lista CDR, la poziția 1. Subsemnatul am candidat și am fost ales membru în Consiliul Județean, unde însă CDR nu a putut obține nici un loc în delegația permanentă și nici în prezidiu, în acestea fiind, în majoritate, pedeseriști și aliați de ai lor. Consiliul județean se întrunea o dată pe lună și discuta probleme financiare și administrative, fiindu-i atribuite o parte din sarcinile vechilor prefecturi. Se atribuia o plată egală cu 5% din salariul președintelui la fiecare ședință a plenului. Acest sistem de fixare a salarizării, practicat și de consiliile de administrație și AGA a dus la salariile aberante de astăzi ale unor șefi de întreprinderi, care au ajuns la peste 50 milioane lei, pentru că Adunarea AGA aproba salariul șefului de care depindea, procentual, propriul ei salariu.

 Radu Vasile, ales senator de Bacău, a devenit peste vreo doi ani vicepreședinte al Senatului, propus de grupul parlamentar PNȚCD. Pe parcurs, cele două camere ale Parlamentului și-au votat legi de organizare, care prevedeau că pe lângă fiecare deputat sau senator să existe, la locul de origine, un birou senatorial sau parlamentar, care să dispună de un șef de birou, un secretar și care să aibă la dispoziție o mașină cu șofer și benzină (200 litri lunar în bonuri). Din luna martie 1994 și până în 30 noiembrie 1996, autorul acestor rânduri am îndeplinit funcția de șef birou senatorial al senatorului de Bacău, Radu Vasile. Salariul de începere a fost de 187 000 lei pe lună, în cumul cu pensia, care era de 700000 lei. Din februarie 1995 am primit și o mașină Dacia nouă și un post de șofer, pe care l-am angajat imediat, după examinarea de rigoare a comisiei Senatului. În aceste condiții s-au putut face deplasări în județ mult mai ușor și s-a pregătit electoratul pentru alegerile din 1996. Am dotat, din salariul meu, sediul din Bacău cu două birouri noi și am procurat rechizitele necesare, tot timpul cât a durat legislatura, până în novoiembrie 1996. Din fondul forfetar al deputatului de Bacău se plăteau cheltuielile legată de chirie, lumină, gaze, telefon, întreținere, fax, xerox etc.

 În 1994, Camera deputaților a dotat sediul PNȚCD Bacău, unde figura și biroul parlamentar al deputatului, cu un fax, mașină de scris electronică, un xerox, două scaune ergonomice, două covoare, etc. Toate acestea au îmbunătățit mult activitatea în vederea alegerilor generale din 1996.

In legislatura din 1992-1996, în Camera Deputaților din România au conviețuit două personalități antagonice: un fost deținut politic din partea PNȚCD și un fost ofițer torționar al securității, deputat pe listele PDSR, care cu ani în urmă, la anchetă, îi scosese primului o măsea din gură prin lovitura cu pumnii. O asemenea performanță, numai în România se putea întâmpla.