Inca în 1868, la Bucuresti, Eduard Wachmann (1836-1908) fondase Societatea Filarmonica Româna si a detinut functia de director al acesteia timp de 36 ani. Profesor de pian, seful orchestrei Teatrului National si profesor de armonie la Conservatorul bucurestean, a fost initiatorul concertelor simfonice bucurestene, începând înca din 1866. A compus muzica pentru multe vodeviluri, piese corale si vocale si muzica de camera. Asa s-a facut ca în 1874, Le Journal de Bucarest se entuziasma la debutul unei trupe românesti de opereta. Era vorba despre Judith si Olopherne, libret tradus din frantuzeste, iar muzica compusa de Joan A. Wachmann. In aceasta reprezentatie si-au dat concursul cele mai importante personalitati muzicale românesti ale momentului: L. Wiest (dirijorul orchestrei), corul era format din elevi de la Conservator, iar rolurile principale au fost interpretate de George Bratianu, Ion Tanasescu, A. Verzeanu, D. Nicolescu si Anna Danescu. "Mica noastra trupa de opereta româna - scria ziarul amintit mai sus - a cules cele mai vii aplauze din partea publicului. Noi aplaudam initiativa cu adevarat româneasca a fondatorilor operetei nationale si îi uram de a merge înainte."

Nici opera nu ramasese mai prejos. George Stephanescu (1843-1925) a fost animatorul si initiatorul spectacolelor de opera în limba româna si fondatorul unor societati lirice premergatoare Operei Române. A compus muzica de opereta, a fost autorul unei drame lirice si al primei simfonii românesti. Dar mai ales a fost îndrumatorul unor talente de renume mondial: Elena Teodorini, H. Darclée, Grigore Gabrielescu, D. Popovici-Bayreuth.

Ce salt într-un interval atât de scurt! Ca si în multe alte domenii, receptivitatea la nou n-a ramas doar la faza de imitatie, ci a dat nastere unor contributii la cultura muzicala a lumii.

 

Un mare animator al muzicii din acele vremuri a fost Gheorghe Simonis (1820-1905). Nascut la Homorod, judetul Brasov, studiase pianul si orga de la 12 ani si avea serioase cunostinte de armonie, contrapunct si compozitie. Trecând muntii, fusese angajat ca profesor de clavir la Institutul frantuzesc de fete din Bucuresti. A fost repede remarcat si numit "pianist de curte al lui Bibescu Voda". In 1844, s-a mutat la Craiova, pentru a înfiinta o scoala de muzica pe lânga Teatrul National din acest oras. Aici a pus în scena operele Norma de Bellini si Robert Diavolul de Meyerbeer. A ramas la Craiova doar doi ani, perioada în care Gh. Simonis a compus mai multe valsuri, preludii, fugi, variatiuni si concerte pentru pian. In 1846 s-a întors la Bucuresti.

Din 1848 activitatea sa a devenit notorie, mai ales în timpul ocupatiei militare turcesti si rusesti, dând concerte pentru ofiterii imperiali. La una din seratele organizate, Omer Pasa, comandantul trupelor turcesti, a remarcat-o pe sora mai mica a muzicianului, Ana, s-a îndragostit de ea si a luat-o în casatorie (Magazin istoric, nr. 4/1968). La plecarea lui Omer Pasa, Simonis si-a însotit cumnatul la Stambul, unde, prin mijlocirea acestuia, a ajuns pianistul padisahului si profesor de muzica al sultanelor din harem. A primit si grad ofiteresc si a devenit aghiotantul lui Omer Pasa. A fost însarcinat cu reorganizarea muzicii turcesti si din aceasta epoca dateaza diferite studii si culegeri de folclor oriental. Simonis a primit titlul de bey (print).

In timpul razboiului Crimeei, Gh. Simonis a ajuns colonel si s-a distins pe câmpul de lupta, în cadrul ostirii otomane. Dar dupa terminarea ostilitatilor, mistuit de dorul de acasa, s-a întors în tara, renuntând la stralucita cariera ce i se deschidea în imperiul otoman. S-a stabilit la Craiova, unde a detinut, cu intermitente, postul de profesor de pian si canto la Scoala Centrala de Fete si la Scoala Normala de Baieti. In 1870 a organizat si un cor, în care l-a avut ca solist pe viitorul celebru tenor Grigore Gabrielescu. Dar invidia altor profesori mai tineri si ingratitudinea contemporanilor i-au umbrit batrânetele.