Cele doua sensuri ale adulterului

Principalul motiv pentru care casatoria putea fi desfacuta din vina femeii, prevedea Codul Calimah, era acela al detinerii si nedivulgarii de informatii despre un eventual complot împotriva "stapânirei sau a obstestii sigurantii". Femeia mai putea fi la originea divortului atunci când se dovedea "precurva" sau era condamnata pentru "fapte criminalicesti"; când era descoperita ca "au vrajmasit viata barbatului sau stiind ca altii o vrajmasesc nu i-au facut aratare îndata"; "daca, desfatându-se, manânca si bea sau se scalda împreuna cu alti straini fara de voia barbatului ei"; "daca fara voia lui va mâne în casa straina si nu la parintii ei sau daca barbatul va goni-o, fara a se afla ea în vreo vinovatie din cele mai sus pomenite si neavând parinti sau departata fiind de locuinta lor, va petrece noaptea în alt loc" (victima devenea astfel, cu usurinta, culpabila); "daca fara de vointa si stirea lui va merge la privelisti sau alte asemenea locuri"; "daca înadins va pricinui pierderea copiilor zamisliti sau îi va ucide dupa ce se vor naste"; "daca va cadea cu totul în patima betiei".

Cele mai importante motive pentru care casnicia putea fi desfacuta din vina barbatului erau - ca si în cazul femeii - conspirarea împotriva "stapânirei sau a obstestii sigurantii", precum si tainuirea unor asemenea fapte, chiar în cazul în care persoana în cauza nu era direct implicata. Condamnarea pentru o fapta penala îndreptatea, de asemenea, cererea divortului. Abia mai la urma figureaza printre motive si vina fata de sotie. Astfel, casatoria se putea desface din pricina barbatului, daca acesta atentase la viata sotiei sale, daca "au viclenit cinstea si curatenia ei, dându-o pe mâna altor barbati", daca, acuzând-o de adulter, n-a fost în masura sa aduca dovezi concludente.

In timp ce pentru infidelitatea femeii divortul putea fi acordat fara probleme, necredinta barbatului era pâna la un punct tolerata: casatoria se desfacea doar daca sotul, "cazând în dragostea altei femei, nu se va parasi de aceasta". In timp ce adulterul o transforma pe femeie în "precurva" (singurul barbat pe care o femeie maritata avea voie sa-l iubeasca - nu ne referim aici la dragostea filiala sau fraterna - era sotul ei), infidelitatea masculina era doar "cadere în dragoste".

In fine, "patima betiei" era, de asemenea, motiv de divort, ca un factor ce provoca "vatamare în buna orânduiala si în casnica economie".

Odata dovedita ("prin judecata") adultera, femeia era închisa într-o manastire, pierzându-si zestrea, care revenea în deplina proprietate barbatului. In cazul existentei copiilor proprietatea asupra zestrei revenea acestora, sotul beneficiind doar de uzufructul ei.

Femeia divortata din pricina adulterului sau a atentatului la viata sotului nu mai avea dreptul sa se recasatoreasca. Daca era vinovata de alte fapte, se putea recasatori doar dupa trecerea a cinci ani de la pronuntarea despartirii, pierzându-si totodata zestrea, în favoarea fostului sot si a copiilor.

In schimb, daca divortul survenise din cauza barbatului, femeia îsi putea întemeia o noua familie dupa împlinirea unui an.

Reglementând atât de minutios conditiile acordarii divortului, legiuitorii lasau deschisa în acelasi timp portita reconcilierii. "Despartitii soti" dornici sa traiasca iarasi împreuna în buna întelegere se puteau socoti "una si aceeasi însotire ca si cum n-ar fi fost despartiti".