"Aceasta epoca era foarte curioasa la Bucuresti, unde lumea voind a se lingusi pe lânga muscali (rusi), a început sa se lase de obiceiurile turcesti, imitând si luând pe cele europene. Hainele turcesti erau purtate de boierime si de slugile ei, arnauti, pe când taranii si-au pastrat portul stramosesc, tot asa ca si cea mai mare parte a femeilor, însa cocoanele din înalta aristocratie purtau mai toate rochie dupa moda franceza. Tinerimea, fireste îsi schimba mai usor portul decât oamenii mai în vârsta, cari obisnuiti cu hainele turcesti se lasau numai cu încetul de ele, luând în locul turbanului o sapca asemanatoare sepcilor ofiterilor rusi, în loc de nadragii largi turcesti, pantaloni si în locul papucilor galbeni, cizme negre.

Obedeanu, un prieten al meu, care ajunsese sa poarte pantaloni, cizme si sapca în urma îndemnului prietenilor sai, voind sa se modernizeze cu totu si-a comandat un frac din stofa cea mai fina, iar cilindru i-am comandat eu din Sibiu, de la renumitul Bayer. Imbracându-se apoi de proba cu jobenul pe cap, s-a simtit atât de strain în costumul acesta modern în fata oglinzii, încât si-a trântit cilindrul la pamânt si nu s-a putut îndupleca sa-l poarte, asa ca l-a daruit tot unui prieten mai putin conservativ.

Trecerea aceasta de la portul vechi la cel nou european a fost mult înlesnita prin uniforma militara, prin care lumea s-a obisnuit cu noile forme ale vesmintelor... Tot modei europene a cazut jertfa si barba frumoasa neagra a lui Cantacuzino, cu care eram bine.

Acest boier avea un cap de o rara frumusete si ma durea sufletul, când a trebuit sa-si raza barba, care nu se potrivea deloc cu costumul sau francez. Apartinând si el înaltei aristocratii române se cerea sa imiteze moda europeana si deoarece casa sa era frecventata si de generalii rusi, si-a aranjat-o cu mobile moderne, caci portul european nu prea se potrivea cu divanele late, pe care oamenii se asezau fara papuci.

Vizitându-l o data dupa aceasta metamorfoza, de abia mi-am putut retine râsul intrând în odaia lui, unde am vazut vre-o zece boieri fumând din niste ciubucuri lungi, însa sezând fiecare turceste lânga câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap si cu aripile fracului tavalite pe dusumelele odaii! Cantacuzino însusi sedea pe canapea, însa celorlalti boieri le venea mai bine sa stea pe pamânt cu picioarele încrucisate dupa moda veche si fiindca pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitasera sa-si ia jobenul. Aceasta scena era asa de ridicola, încât ar fi meritat sa o desenez".

Suntem în Bucurestii anului 1833 si aceasta relatare (publicata în 1930 de Andrei Veress) apartine unui pictor secui, Barabas Miklos (1810-1898), care se afla de aproape doi ani în orasul de pe Dâmbovita. Relatarile sale surprind pitorescul Bucurestilor într-o epoca de trecere de la moravurile si mentalitatile orientale la cele occidentale.

Câteva cuvinte despre acest artist a carui opera este strâns legata de viata româneasca.

Evocându-l, George Oprescu scris în 1937: "Se nascuse în Secuime, la Marcos (Markosfalva), jud. Trei Scaune, în 1810. Studiile si le începuse la Aiud, unde are ocazia sa învete româneste. Precoce, la vârsta de sapte ani el uimeste pe ai casei si pe profesori cu desenuri, pe care le executa cu o usurinta prodigioasa. Incepe sa ia lectii, în aceasta directie, cu unul dintre artistii francezi, pribegi în partile noastre, care nimerise în micul oras ardelean, un oarecare Lilleque.