Daca adevaratul scop al societatii omenesti este de a aduna laolalta mii de oameni, de a-i aduce sa cugete, sa vorbeasca, sa lucreze ca un singur individ, adica cu preciziunea unitatii si cu atotputernicia numarului, daca este menit si neamului românesc sa-si statorniceasca odata hotarele sale, hotare pe care le reclama natura, istoria, traditiunile si limba, atunci ce priveliste mai mareata, mai stralucita decât aceea a unui popor de 10 milioane si mai bine de oameni, graind o singura limba, având aceeasi origine, aceleasi datini si credinte, fiind reunit prin acelasi lant de dureri si sperante sa fie stapânit de aceeasi cugetare, sa fie însufletit de aceeasi vointa, sa paraseasca împreuna cu acelasi pas catre acelasi scop.
Un asa popor vrednic este de teama si de respect; cumintenia îi e mai necesara decât oricaruia altul; dar cârmuita cu întelepciune, puterea lui, spre binele lui însusi si a lumii, puterea lui va fi într-o zi mare si de toti respectata.
Cât despre mine, n-am nici o îndointa de realizarea mai curând sau târziu a acestui proces firesc evolutiv; va veni un timp când în fruntea constitutiunii poporului român va fi scris: Toti românii sunt frati; toate provinciile române sunt unite. Dar si pâna atunci trebuie sa fim mândri pentru neamul nostru, pentru tara noastra de aceasta mare unitate pe care cata sa n-o pierdem niciodata din vedere; sa o respectam pretutindeni si sa ne închinam înaintea institutiunilor destinate ca sa o pastreze, sa o întretina si s-o hraneasca...
Patria noastra! Câta istorie! Ba întreaga noastra istorie zace într-însa. Munca atâtor generatiuni au facut-o ceea ce este si în parte ceea ce va fi.
Sute si sute de mii si-au varsat sângele pentru ca sa ne-o pastreze, au asudat pentru ca sa ne-o faca mai roditoare, mai prielnica, mai buna.
Munca în parte a fiecaruia, reluata din nou din generatie în generatie, continua si adâncita, a alcatuit ceea ce numim patrie. Aceasta patrie, zidita cu pretul a o mie de ani de eroism si de rabdare, prin vitejia unora, prin mintea altora, prin suferintele tuturor, nu poate fi conceputa decât ca o fapta eroica.
Recunoscând fapte, cinstim memoria celor ce au savârsit-o, veneram pe stramosi, adoram pe eroi.
(In ajunul serbarii lui Stefan cel Mare; cuvântare rostita în sedinta de la 4 iunie 1904 a Academiei Române; fragmente; la 18 septembrie a.c., se împlinesc 90 ani de la moartea lui Gr. G. Tocilescu.)