Un fapt îmbucurător pentru cultura românească este reeditarea, la date aniversare, a unor cărti din vechiul scris românesc, adevărate monumente în spiritualitatea neamului, care arată efortul cărturarilor din secolele XVI-XVII si XVIII pentru biruinta scrisului în limba românească. Asupra necesitătii reeditării acestor cărti bisericesti stăruia Mihai Eminescu, într-un articol din ,,Timpul", 10 octombrie 1881, evidentiind si mobilul tipăririi lor ca o reactie la Reforma religioasă, calvină sau lutherană: ,,Ei bine, biserica si Domnii nostri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărtile bisericesti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică si stat, în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfintit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice si de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit si a rămas limba si nationalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda nationalitatea cu religia. Retipărirea cărtilor bisericesti cu caractere latine si chirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate."
    La date aniversare, s-au retipărit în ultimele decenii: Noul Testament de la Bălgrad, Biblia de la Bucuresti, 1688, Biblia de la Blaj (1795). Lor li se adaugă acum Psaltirea de la Bălgrad (Alba Iulia - 1651), retipărită într-o editie critică jubiliară cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la aparitia ei, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfintitului Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, sub îngrijirea unor specialisti recunoscuti în vechiul scris românesc: prof. dr. Mihai Moraru, pr. conf. dr. Remus Onisor, cerc. st. Alexandra Moraru, prof. dr. Iacob Mârza, prof. dr. Eva Mârza si conf. dr. Mihai Gherman. Unii dintre ei sunt si autorii unor erudite si lămuritoare studii introductive: Iacob Mârza (Dialog cu Europa clasică), Remus Onisor (Consideratii teologice asupra Psaltirii), Eva Mârza (Arta tipografică si orizont bibliografic), Mihai Moraru (Locul ,,Psaltirii" de la Alba Iulia între traducerile românesti ale ,,Cărtii Psalmilor").
    Apărută la trei ani după Noul Testament de la Bălgrad (1648), tălmăcirea Psaltirii se datorează, aceluiasi grup de cărturari aflati sub patronajul mitropolitului Simion Stefan. Din păcate, nu cunoastem numele acestora, dar metodologia traducerii si modalitatea referintelor la versiunile textului ebraic, în comparatie cu Septuaginta si Vulgata sunt aceleasi ca în Noul Testament de la Bălgrad (1648).
    Cu editia de fată se prezintă cititorilor o carte veche românească al cărei text, ,,de o mare frumusete si valoare, a rămas inaccesibil celor nefamiliarizati cu scrierea chirilică românească, ea nebeneficiind până acum de o editare modernă" (p. 59). Asa cum se obisnuieste în asemenea reeditări, în partea stângă se fotocopiază textul românesc în grafie chirilică, iar în partea dreaptă textul românesc în grafie latină, într-o transcriere interpretativă, ,,urmărind să restabilească nu pronuntia traducătorului, a redactorilor, ori pe aceea a tipografilor sau revizorilor săi, ci limba textului, care reflectă interferenta mai multor factori care au determinat prezenta deopotrivă a unor trăsături arhaice sau inovatoare de natură grafică sau lingvistică" (p. 59).
    Dintre cărtile Vechiului Testament, Psaltirea este una dintre cele mai poetice, alături de Cântarea Cântărilor.
N. Iorga vorbea în Istoria literaturii românesti. Introducere sintetică (1929) despre Biblie ca despre o carte completă în sensul că în paginile ei regăsim toate genurile si aproape toate speciile literare, iar în poezia psalmilor credinciosul de pretutindeni a găsit un reazim moral si o mângâiere sufletească: ,,Din tot cuprinsul asa de felurit al Vechiului Testament nu e nici o carte care să se poată potrivi mai mult, pentru nevoile, pentru durerile si nădejdile fiecăruia ca Psalmii; nici una nu poate sluji mai bine cu toată împărăteasca-i strălucire, ca vesmânt pentru orice simtire umilă care nu e în stare să-si găsească însesi vorbele. În cele o sută cincizeci de mărturisiri, de rugăciuni, de imnuri, de tânguiri, se află tot sufletul omenesc în întoarcerea lui asupra sa însusi si în avântul plin de sfială si de temere către puteri mai mari decât dânsul" (N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucuresti, 1925, p. 375).
    Cu aproape un secol înainte, poetul romantic francez A. de Lamartine exprima opinii si mai entuziaste, de data aceasta, despre valoarea poetică a Psalmilor. Cu ocazia unei călătorii în Orientul apropiat, ajuns în fata Sionului, izbucneste în exclamatii superlative la adresa lui David pe care-l numeste ,,regele liricilor": ,,Niciodată fibra omenească n-a vibrat în acorduri atât de intime, atât de pătrunzătoare si atât de grave! Nicicând gândirea de poet nu s-a ridicat mai sus si n-a implorat cu mai mult aplomb! Nicicând un suflet de om nu s-a revărsat, în fata omului si în fata lui Dumnezeu, în expresii si în simtăminte mai duioase, mai atrăgătoare, mai sfâsietoare! Toate gemetele, chiar si cele mai tăinuite, ale inimii omenesti si-au găsit glasul si notele lor pe buzele si harfa acestui om...; esti cuprins de o adâncă uluire la accentele mistice ale Regelui-Profet, care îi vorbeste lui Dumnezeu-Creatorul ca un prieten către prietenul său, care-i întelege si-i laudă minunile, îi admiră judecătile drepte, îi imploră îndurările si pare un ecou anticipat al poeziei evanghelice, repetând minunatele cuvinte ale lui Hristos, înainte de a le fi fost auzit. Profet sau nu - după cum cel ce-l consideră este si crestin sau doar filosof, - nici unul, nici altul nu-i va putea nega Regelui-Poet o inspiratie ce n-a mai fost dăruită nici unui alt om."
    Si în cultura română, Psaltirea a fost una dintre cele mai răspândite cărti: între 1508, data primei tipărituri pe pământ românesc si 1830, Psaltirea cunoaste peste 90 de editii. Primele traduceri partiale ale Bibliei, în româneste, până la Biblia de la 1688 - prima tălmăcire integrală a Sfintei Scripturi - sunt mai ales Psaltiri. Asa se face începutul scrisului în limba română - prin ,,texte rotacizante" sau ,,texte maramuresene", cum le numesc istoriile literaturii vechi, între care găsim o Psaltire scheiană, o Psaltire voronetiană. Prima Psaltire tipărită în româneste în secolul XVII este cea de la Alba Iulia, din 1651. Si vor mai trece numai două decenii, până când Dosoftei Mitropolitul ne va da, în 1673, Psalitirea în versuri care este, într-un fel actul de nastere al poeziei lirice culte românesti, iar Dosoftei - primul nostru poet.
    Citirea stăruitoare a Psalmilor si a altor cărti biblice, spune N. Iorga, explică de ce tăranii nostri de odinioară vorbeau cu atâta cuviintă si demnitate, pentru că stiau aproape pe dinafară, fie din lectură, fie din ascultări mereu repetate, fragmente întregi din Sfânta Scriptură. Lectura lor a însemnat pentru marii poeti înrâurirea asupra unor teme lirice: lirica înstrăinării sau ,,destărării" se poate urmări în poezia românească de la Alecsandri (Adio Moldovei), M. Eminescu (Din străinătate) si George Creteanu (Cântecul străinătătii) până la Psalmii românesti ai lui Aron Cotrus, cu ecouri din Psalmul 136, ,,psalmul iubirii de tară" atât de frumos tălmăcit si de cărturarii bălgrădeni ai lui Simion Stefan la 1651: ,,Lângă apele Vavilonului, acolo sedeam si plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.
    Spre sălci spânzuram alăutele noastre, în mijlocul lui
    Când poftiră la noi ceia ce ne dusease pe noi prinsi să zicem cuvinte
    de cântec, zicând: ,,Cântati nouă din cântecele Sionului!"
    Cum vom cânta cântecul Domnului în pământul strein?"
    Traducerea lui Dosoftei, după două decenii, este desigur mai poetică, după tiparul folcloric al doinei de înstrăinare, dar claritatea, pentru lectorul de azi este mai mare în textul Psaltirii bălgrădene. Spre comparatie, oferim acelasi fragment din Psaltirea în versuri de Dosoftei: ,,La apa Vavilonului/ Jelind de tara Domnului/ Acolo sezum si plânsăm/ La voroavă că ne strânsăm/ Si cu inemă amară/ Prin Sion si pentru tară,/ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrimi fierbinte/ Si bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate/ Că acolo ne-ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zicem viers de carte/ Într-acea străinătate./ Ca-n sfânt muntele Sionul/ Cântări ce cântăm la Domnul;/ Ce nu ni se da-ndemână/ A cânta-n tară străină".
    Este îndreptătită, asadar, asertiunea unuia dintre editori, profesorul Mihai Moraru, că traducerea Psaltirii din 1651 se caracterizează prin fidelitatea fată de textul ebraic si claritatea textului românesc, marcând cuvintele care lipseau din original. ,,Prin marcarea cuvintelor care lipsesc din textul ebraic, Psaltirea din 1651 se distantează substantial de tot ce se realizase până atunci în spatiul cultural post-bizantin" (p. 45).
    De asemenea, lectura psalmilor a determinat în lirica românească, constituirea unei specii literare, psalmul, o meditatie existentială, o specie de poezie filosofică în care sunt exprimate, de cele mai multe ori, dileme existentiale, raportul om/divinitate. Reprezentativi sunt psalmii arghezieni, care se îndepărtează de psalmii davidici prin atitudinea oscilantă între ,,credintă si tăgadă". Dar înaintea lui Arghezi, Psalmii moderni ai lui Macedonski, mai apropiati de psalmii biblici, dau glas mângâierii sufletesti pe care i-o aduce credinta când este înconjurat de răutatea omenească. În poezia interbelică (la Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Radu Gyr) si în poezia contemporană (la Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Daniel Turcea s.a.), psalmul îmbină fervoarea credintei cu meditatia asupra conditiei umane.
    La aparitia unei cărti, cărturarii nostri din vechea literatură spuneau că fac un ,,frumos dar limbii românesti". Aceste cuvinte pot cinsti si truda celor care la Alba Iulia, după 350 de ani, s-au trudit să retipărească această carte ,,importantă nu numai pentru cei interesati de istoria limbii sau a literaturii române, ci si pentru toti cei care doresc să cunoască îndeaproape valorile trecutului nostru cultural" (p. 59).
    
Ion Buzasi