Cornelia Stefanescu a publicat, la sfarsitul anului 2001, la Editura Elion, o carte intitulata Destinul unei întalniri. Marcel Proust si romanii, care se cere citita si continuata atent în multiplele si atat de actualele ei îndemnuri. Multiple, caci volumul de care vorbim îmbina viu pagini de sociologie a literaturii si a creatiei cu pagini de istorie si analiza literara, abordand convergent laboratorul de creatie al romancierului sau unele aspecte mai putin cunoscute ale canonului proustian si critica literara consacrata scriitorului în cadrul culturii romane din perioada interbelica. Actuale, caci studiile proustiene cunosc, în ultimii douazeci de ani, o înflorire neobisnuita determinata de cel putin patru factori majori: (1) studiile de genetica textuala care, pornind de la descoperirea unor noi manuscrise, au fost de natura sa înnoiasca radical si iconoclast imaginea textului proustian dovedind, între altele, ca, în conformitate cu ultima intentie auctoriala, În cautarea timpului pierdut ramane o opera neterminata, întrerupta de moarte imediat dupa o Albertine disparue redusa drastic la doua din cele patru capitole pe care i le stiusem si în a carei arhitectura Timpul regasit nu mai ocupa de acum un spatiu cert; (2) publicarea integrala, datorata lui Philip Kolb, a corespondentei proustiene care, totalizand 21 volume si peste 5 000 de scrisori, e de natura sa precizeze tulburator modul în care întelegem referentialitatea construita a operei literare, permitandu-ne sa localizam evenimente si personalitati etimon în raport cu situatiile si personajele proustiene; (3) asa-numitele Gender Studies care, pornind de la homosexualitatea lui Proust, au ridicat fascinante probleme de scriitura privind, îndeosebi, modul în care poate fi realizata "dinauntru", de un scriitor care nu a cunoscut iubirea pentru un partener de sex feminin, prezentarea complexa a acesteia, întotdeauna din punctul de vedere al unui personaj masculin, fie el Swann îndragostit de Odette, Naratorul visand la Albertine, Saint-Loup fascinat de Rachel etc.; si (4) studiile care abordeaza literatura nu prin prisma reprezentarii ci din punctul de vedere al emotiilor care duc la scris, pe care scrisul le constituie performativ sau pe care, în urma lecturii, cititorii ajung sa le traiasca în cheie proprie pornind de la cartea pretext.

În termeni de sociologie literara, Proust apartine tipului de scriitor care creeaza în legatura stransa si explicita cu oamenii printre care i-a fost dat sa traiasca. Grupul sau de referinta - arata Cornelia stefanescu - include un numar important de romani, cu care el întretine relatii privilegiate, ce vor dura pana la moarte, carora li se alatura cu devotament în întreprinderile lor si la care apeleaza pentru nevoile diverse ale operei. Este vorba de fratii Anton si Emmanuel Bibescu, primul, diplomat de cariera si autor dramatic, al doilea, membru al parlamentului roman si cunoscator pasionat al artei catedralelor; de surorile Anna de Noailles, scriitoare, si Hél?ne Caraman-Chimay si de fratele lor Constantin Brancoveanu, director al revistei La Renaissance latine; de mama celor trei, Rachel Raluca Brancoveanu, interpreta recunoscuta a lui Chopin, în a carei vila Bassaraba din Elvetia Proust începuse sa mearga înca din anul 1893; de Elena Kostachi-Epureanu, casatorita Bibescu, mama lui Anton si Emmanuel, al carei salon, celebru în epoca, era punct de întalnire pentru muzicieni ca Lizst, Wagner, Gounod, Debussy, Saint-Saëns, Fauré, scriitori ca Leconte de Lisle, Pierre Loti, Jules Lemaître, Maeterlinck, Porto-Riche sau pictori ca Bonnard, Vuillard, Odilon-Redon; de mai tarziu cunoscuta Hél?ne sutu si de nu multi altii.

Cornelia stefanescu a întregit figura plina de inedit a lui Anton Bibescu apeland, alaturi de volumul editat de el însusi - Lettres ? Bibesco si de scrisorile bogat adnotate publicate de Kolb, la însemnari din jurnalul lui Sebastian si din cel al scriitoarei americane Minna Curtis pe care Kolb nu le utilizase. Rasfoind volumul întelegem cat de adanc a fost contactul lui Proust cu familia si preocuparile prietenului sau roman. La moartea Elenei Kostachi-Epureanu, în 1903, Proust se zbate sa-si convinga prietenul îndoliat, pe care vrea sa-l consoleze, de oportunitatea venirii lui pana la Corcova, eventual pana la Strehaia în "Nehedinti" (Strehaia fiind pentru el, subliniaza Proust, un nume devenit nu mai putin familiar decat Senlis), poate "macar" la hotelul Bulevard din Bucuresti în lunile de primavara ale anului 1904. În momentul numirii lui Anton la Legatia romana din Londra, Proust va scrie impresionante si abile scrisori de recomandare lordului Fitz-Maurice, Presedintelui Academiei Regale si altor cunoscuti prestigiosi, insistand cu placere vadita asupra darurilor deosebite ale amicului sau. Alaturi de Anton Bibescu, Proust este membru în Comitetul pentru apararea raselor asuprite din Ungaria, se preocupa de rascoalele taranesti din 1907 sau de framantarile de la granita cu Bulgaria din 1913, îl convinge pe Bernard Grasset sa viziteze Romania în 1914, asteapta cu neliniste intrarea Romaniei în razboi în 1916.