Alaturi de aristocratia franceza a epocii, arata Cornelia stefanescu, prietenii francezi ai lui Proust si cunostintele lor au fost asimilati, canibalizati, prefacuti treptat în personaje de roman sau în "rude prin alianta literara" ale acestora. Anna de Noailles a fost modelul vicontesei Gaspard de Revillon în Jean Santeuil. Hél?ne Caraman-Chimay este cumnata celebrei contese Greffuhle, pe care Proust a transfigurat-o în printesa de Guermantes. Rachel Raluca Brancoveanu este, prin ceea ce am putea numi un proces de "dezaristocratizare", unul dintre modelele apasator-neuitatei Doamne Verdurin. Apartamentul de la Ritz al Hél?nei Sutu, iluminat parsifalic de "boules de neige" dispuse în vase uriase, a fost transpus în salonul alb al Odettei Swann. În chihlimbarul sonatei lui Vinteuil e cuprins, ca interpret al sonatei lui Franck, George Enescu, pe care Charlus îl mentioneaza de altfel în volumul Prizoniera. O Maria Sturza devenita printesa Gorciacov se afla, ca model, îndaratul printesei serbatcev, contesa Odon de Montesquiou-Fezensac (nascuta Maria Bibescu si, ca atare, matusa a fratilor Bibescu) a patruns, în schimb, în mod "deschis" în romanul proustian, fara a-si schimba numele.

Alaturi de prietenii traitori la Paris sau penduland cu regularitate între mosiile din Romania si casele din Franta, Cornelia stefanescu îi include implicit printre "romanii lui Proust" si pe scriitorii sau criticii literari din Romania care au analizat si interpretat cu pasiune patrunzatoare opera romancierului în perioada interbelica, atunci cand aceasta nu fusese înca tradusa decat fragmentar, în revistele vremii. În capitolul Reactii romanesti fata de cosmogonia proustiana, pretios pentru oricine doreste sa urmareasca receptarea lui Proust în cultura noastra, autoarea discuta pe larg punctele de vedere exprimate, deseori în dialog, de Mihai Ralea, B. Fundoianu, Cora Irineu, Mia Frollo, Ovid Densusianu, F. Aderca, E. Lovinescu, G. Ibraileanu, Paul Zarifopol, I. D.-Gherea, Perpessicius, Liviu Rebreanu, C. Stere, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Emil Gulian, Emil Botta, Dan Botta, Henriette Yvonne Stahl si G. Calinescu.

În finalul randurilor de fata, nu rezistam impresiei de lectura care ne determina s-o situam printre "romanii lui Proust" pe însasi Cornelia stefanescu. Fie ca este vorba de drumuri initiatice "în cautarea lui Marcel Proust" cum sunt cele la casa "matusei Léonie" din Illiers-Combray, la Martha Bibescu în insula Saint-Louis sau la Delft pe urmele întalnirilor luminoase dintre Proust-Vermeer si Dan Botta-Proust, fie ca reciteste texte mai mult sau mai putin uitate, nuvela Indiferentul, de exemplu, în care scrutarea subiectivitatii, abordata în În cautarea timpului pierdut exclusiv prin prisma si în favoarea unui Narator masculin se efectueaza înca, experimental, din punctul de vedere si interesul existential al personajului feminin (putem visa, pornind de aci, la cum ar fi aratat În cautarea timpului pierdut daca, în locul Naratorului, introspectia si povestirea ar fi fost încredintate unei Naratoare), fie, în sfarsit, urmarind în opera proustiana semnificatia adanca a cuceririlor tehnicii din Belle Epoque (de la termometru, calorifer cu apa, becul electric, cinematograf, telefon, la telegraf, imprimerie, fotografie, lift, tramvai, metrou, tren, automobil, aeroplan), cu transferurile mitice pe care ele le-au determinat sub pana proustiana.

Cartea Corneliei stefanescu ne face sa visam planuitor. Ce minunat ar fi ca în viitorul apropiat, acum ca dispunem, alaturi de traducerile lui Radu Cioculescu si Vladimir Strainu, de monumentala traducere a Irinei Mavrodin (1987-2000), sa dam în cultura romaneasca si în exegeza proustiana în general locul cuvenit "romanilor lui Proust". Ar fi vorba, întai, de o parcurgere atenta a celor 21 de volume de corespondenta proustiana publicate de Kolb pentru a vedea, pe larg, problematica, existentiala si estetica, a schimbului de scrisori dintre Proust si corespondentii sai romani. Apoi, de cercetarea arhivelor romanesti, franceze si americane, personale si publice, în cautarea a ce lipseste, pornind bunaoara de la afirmatia amintita a Marthei Bibescu, care dubla volumul corespondentei atestate dintre Anton Bibescu si Marcel Proust. Numai dupa un asemenea preambul, lectura din perspectiva romaneasca a Cautarii ar putea fi întreprinsa cu sanse maxime de detectare a modului sinuos în care întamplarile de gand, de vorba sau de fapta ale unora sau altora dintre partenerii romani ai vietii lui Proust au patruns în tesatura scrisa a unuia dintre romanele magistrale ale secolului XX. A modului în care au "comunicat" între ele prin capilare subiective de exceptie cultura franceza si cea romaneasca, la începutul unui secol de curand încheiat.