In 1914, poetul Dimitrie Anghel (1872-1914) se stingea pe un pat de spital. Stirea a consternat pe multi, decesul poetului survenind ca un punct culminant al unei drame sentimentale ce se derulase de-a lungul a mai multor ani si în care fusesera implicati Dimitrie Anghel, prietenul sau Stefan Octavian Iosif (care murise cu un an înainte, la 22 iunie 1913, la spitalul Coltei, rapus de un atac de congestie cerebrala), si el un cunoscut poet, si Natalia Negru, femeia ce s-a dovedit a fi, fara voia ei desigur, fatala pentru cei doi scriitori.

O prietenie promitatoare

St. O. Iosif si D. Anghel se cunoscusera la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totusi câteva trasaturi care îi uneau: amândoi erau poeti nutrind o mare sete de instruire si afirmare literara si amândoi erau - structural vorbind - niste visatori si niste romantici. Desi psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau si se "completau" în chip fericit: pe când interiorizatul St. O. Iosif se simtea atras de exuberantul Anghel, acesta din urma afla în persoana delicatului Iosif un fel de "reper" literar si temperamental de care avea nevoie. Asa stând lucrurile si fiind si apropiati ca vârsta (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relatie benefica si pentru literele românesti. Si-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început sa publice lucrari originale si numeroase traduceri din literatura franceza, ajungând în cele din urma sa semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum aparut în 1908 si comentat de critica si istoria literara, atât la aparitia lui, cât si mai târziu.

Casatoria lui Iosif cu Natalia Negru a fost o alegere neinspirata, sau, cum se spune, o nepotrivire de caracter? Este o întrebare la care multi cercetatori si istorici literari au cautat sa gaseasca un raspuns atunci când au purces la studierea biografiei lui St. O. Iosif.

In 1903 Iosif era custode la Biblioteca Fundatiei Carol I. Intr-una din zile, aici a cunoscut-o pe Natalia Negru, pe atunci studenta, înzestrata, între altele, cu un farmec ce l-a facut pe poet s-o îndrageasca si sa înceapa a-i face curte, iar peste un an sa se casatoreasca cu ea.

Casnicia celor doi, fericita la început, a alunecat treptat-treptat catre un sir de neîntelegeri, spre a sfârsi, peste numai câtiva ani, printr-un divort. Poate cel mai important rezultat al iubirii dintre cei doi a fost fiica lor, Corina, pierita si ea tragic în timpul bombardamentului unui Zepelin german, la 13 septembrie 1916.

Fire visatoare si boema, poetul nu fusese, pare-se, ceea ce îsi dorise Natalia Negru pentru propria-i casnicie: un tip asezat si pragmatic. De altfel, peste ani, într-o carte de confesiuni, Helianta, femeia avea sa scrie referitor la esecul casniciei sale: "Pândisem un moment si marturisisem lui Iosif ca nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lasa de dorit începând de la conduita lui fata de mine pâna la aceea fata de el însusi; se neglija complet de sanatate, ca higiena, ca tot. El era bolnav, saracul, dar eu nu stiam... Eu îl iubeam ca o sora. Pare-se ca nici el n-ar fi voit mai mult. N-a simtit durerea marturisirii mele..."

Câte ceva fiecaruia

Si totusi cât de mult se însela! Daca ar fi sa aducem drept argument un singur "cântec trist" pe care i l-a trimis Iosif mai târziu si tot ar fi de ajuns pentru a-i contrazice afirmatia: "Sa-i spui ca nici sa o blesteme, / Nici ura n-ar putea sa-i poarte, / Ci plânge sângerat si geme / Si o s-o cheme pân-la moarte; / Si ce salbatec a iubit-o / In patima-i mistuitoare, / Si cum ea însasi a zdrobit-o, / Cum a calcat-o în picioare!"

Nu cunoastem în detaliu nici momentul în care Natalia Negru s-a decis sa divorteze de Iosif si nici pe acela în care s-a hotarât sa accepte casatoria cu Anghel. Dar ceea ce avea sa scrie ea multi ani dupa moartea celor doi poeti ne poate da totusi o idee: "Anghel era volubil si picant. Acidulat ca o sampanie. Pe urma nu mai stiu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e ca pe mine morbidezza lui Iosif ma desprinsese de el. Incet, încet ajunsesem sa-i las lui sentimentalismul si lui Anghel erotismul..."

De aici si pâna la divortul de Iosif si casatoria cu Anghel nu mai era decât un pas. Si Natalia Negru l-a facut fara sovaire, nebanuind ce fel de casnicie avea s-o astepte. Dragostea dintre "spumosul ca o sampanie" si Natalia Negru avea sa fie, drept revers al medaliei, un mariaj cu nabadai...

O simpla privire aruncata în "interiorul" casniciei celor doi devine edificatoare, mai ales pentru deslusirea motivelor care au dus la destramarea ei si la sfârsitul tragic al poetului. Asadar, sa-i ascultam pe rând: "Nu-mi placea deloc capul lui de satir, cu barbise spaniola, cu fata de harap, cu ochii oblici si patrunzatori, de fachir. Avea o inteligenta de rara cruzime. Ma tortura cu vorba. Zvârlea numai cutite... Mai multe zile m-a tinut încuiata în casa, singura, ca într-un turn, sfâsietor despartita de fetita mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsa. Simteam pasii lui Anghel, caci venea din când în când acasa si asculta sa stie ce fac, auzeam usa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte... Eram condamnata la moarte de el, pe care începusem sa-l ador".

Si acum Anghel: "E rea, rea! Din primele zile a început prin a ma persecuta la prieteni, de care tinea sa ma izoleze, în simple cunostinti, în literatura mea facuta înainte, din care m-a obligat sa scot parul blond si ochii albastri, sub cuvânt ca as fi avut un mare amor pentru o dama blonda" (asa se plângea poetul criticului Eugen Lovinescu, la care venea sa-si verse naduful înainte de a divorta). Si mai departe Anghel i-a povestit criticului ce s-a mai întâmplat într-una din zile: "Cazându-i o cheie din buzunar, sotia a crezut ca ea provenea de la o camera de hotel în care poetul se întâlnea în taina cu o alta femeie. In zadar a încercat s-o convinga ca era cheia de la un birou de la Casa Scoalelor, unde primise de curând un post de referent. Geloasa, sotia ramânea de neclintit în credinta ei. Iar când poetul a luat-o de mâna si a condus-o la institutia cu pricina si i-a dovedit ca n-o mintise, ea ramasese fara replica...

"Manifest - declara la rându-i femeia -, îmi arata ca nu-l mai interesez, îmi povestea ca sa ma umileasca chiar cele mai recente aventuri ale lui... I-am raspuns raspicat: daca mai continui cu povestea asta eu plec imediat! Mi-a raspuns: Daca faci un pas, te împusc!"

Glontul fatal

Sa ascultam în continuare confidenta Nataliei Negru: "Am crezut ca glumeste si am continuat sa merg spre usa. El a scos revolverul... si a tras. Eu am cazut. Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorât, de aceea glontele urmator si l-a tras în piept..."

Nu a murit pe loc. A fost internat în spital. "In timpul primelor zile de îngrijire mi-a trimis mereu biletele, scrise cu creionul, în care ma ruga sa-l iert, îmi dorea însanatosire si îmi facea promisiuni foarte încântatoare. Eu nu-i raspundeam. Exasperat, într-o zi el a cerut sa fie adus cu patul lânga mine. Tocmai când îl trecea prin coridor, familia mea a surprins faptul si l-a împiedicat..."

Dupa doua saptamâni de spitalizare - poate si din cauza spaimei ca-l putea astepta Curtea cu juri pentru tentativa de omor, nu numai din pricina ranii - Anghel trecea în lumea umbrelor, fiind condus la Cimitirul Eternitatea din Iasi de o multime de prieteni. La înmormântare zice-se ca o doamna i-ar fi strigat Nataliei Negru: "Mizerabilo, care omori pe toti oamenii mari ai tarii!"

Lumea a fost profund socata de cele întâmplate. Si ca în toate cazurile de acest fel, faptele au capatat si alte contururi, trecând pragul legendei.

Supravietuindu-le cu mult celor doi poeti pentru care se dovedise a fi fost femeia fatala, Natalia Negru (1882-1965) a scris si ea poezie si proza si a tradus din Ovidiu si din alti mari poeti ai lumii. Dar cea mai interesanta carte a ei va ramâne Helianta, cea în care se confeseaza pe larg si în care deruleaza, secventa cu secventa, "filmul" relatiilor sale cu St. O. Iosif si Dimitrie Anghel. Evident, marturiile ei au o mare nota de subiectivism, dar informatiile pe care le aduce despre cei doi scriitori sunt de mare ajutor tuturor celor care cauta sa afle si sa înteleaga doua personalitati ale literaturii române de la începutul secolului XX, vazute mai ales prin prisma omenescului, a caracterului si firii lor. Felul în care s-au desfasurat evenimentele pâna în momentul în care Dimitrie Anghel si-a tras un glonte în piept pare a depasi chiar si imaginatia unui romancier - de unde si reconfirmarea unui vechi adevar: viata întrece uneori chiar si literatura prin neasteptatele rasturnari de situatii si de evenimente ce se pot derula pe canavaua destinelor. Nu întâmplator un mare scriitor ca Liviu Rebreanu intentionase sa scrie un roman având ca subiect dramatica poveste a celor trei personaje.