Iulie a fost întotdeauna o luna a concediilor. Chiar si acum mai bine de un secol bucurestenii paraseau zapuseala Capitalei, cautându-si adaposturi mai racoroase, la Sinaia, Predeal s.a. Dupa 1878, unii au început sa se simta atrasi de briza marii, iar cei cu mai multa dare de mâna luau calea strainatatii.
In vara anului 1886, Iancu Cerkez s-a hotarât sa-si petreasca concediul la manastirea Agapia. Licentiat în drept la Paris, înalt consilier la Curtea de Casatie si Justitie, om de litere, membru al Junimii bucurestene, prezent si alta data în paginile revistei noastre (nr. 2/1993), Iancu Cerkez, împreuna cu sotia, cei doi copii si "unguroaica Maria, care cumula functiile de bona si bucatareasa", s-au urcat în acceleratul de Pascani în ziua de 7 iulie, la ora 23. Au calatorit noaptea "la lumina lunii" si când au "facut ochi definitiv" se aflau "dincolo de Pufesti, pe pamântul Moldovei". Au trecut în goana trenului prin Adjud, Sascut si Bacau si au ajuns la Roman, de unde începea "drumul de fier al Companiei Lemberg-Cernauti, cu garile în forma de vile cu gradinite dinainte".
In gara Mircesti, "se suie în tren o doamna înalta, bruna, însotita de un domn blond, îmbracat cam extraordinar [excentric]. Niste cizme elegante de lac, lungi pâna aproape de mijloc, un spenter de postav verde, strâns pe talie si încheiat cu un rând de nasturi de metal, o casquetta mica pe un maldar de par blond, manusi albe si biciusca; nu stiam carui continut sa atribui acest învelis. Vreunui student german, vreunui Jager [vânator], vreunui ofiter strain? Am aflat însa ca e un domn Sturdza, care locuieste vesnic la Miclauseni un palat gotic, ca fuge de orase si ca acolo, sustrâgându-se cu totul mijlocului împrejurator, duce o viata fantastica de castelan din veacul de mijloc sau de erou de prin carti. Mereu în cavalcade si vânatori. Aceasta întâlnire originala în acele locuri noi pentru noi ne mareste interesul acestei calatorii".
Ajunsi la Pascani, calatorii au servit, "la excelentul restaurant al frumoasei gari, un dejun suculent", dupa care au tocmit o trasura si o carucioara pentru bagaje, continuându-si calatoria spre Agapia. drumul pâna la manastire, sederea acolo, oamenii pe care i-au întâlnit si excursiile facute în împrejurimi sunt descrise cu farmec în câteva pagini dinm jurnalul inedit al lui Iancu Cerkez, pe care am avut prilejul sa-l consult cu multi ani în urma, prin bunavointa distinsului academici are Constantin Balaceanu-Stolnici, caruia îi reînnoim viilor noastre multumiri. Cu îngaduinta domniei sale, am facut câteva extrase, reproduse în aceste pagini. Precizam ca titlul si subtitlurile, ca si explicatiile între paranteze drepte ne apartin.

M. STEFAN



Iesind din Pascani, ni se întinde înainte o sosea frumoasa ca o panglica. Aceasta e una din minunatele sosele cu care a acoperit tot judetul Neamtului d-nul colonel Rosnovanu în timpul prefecturei sale de vreo cinci ani. A fost destul un singur om energic si cu simtul binelui public ca sa transforme un judet întreg. 32 de prefecti asa si fata tarii s-ar schimba ca prin minune...
Coborâm, trecem printr-un sat cu multi tigani si mai departe la dreapta se ridica o serie de cladiri. E o velnita mare [fabrica de rachiu] si fatada nesfârsita, cu nenumarate cosuri, a unui palat, însa ars acum. Dindarat se observa o gradina si într-o cuta a coastei se ascunde un sat. Sântem la Cristesti, mosia printului Grigore Sturdza.Trecem Moldova pe un pod de lemn, care a fost bun odata. Odihnim caii la o cârciuma lânga pod, unde un scripcar atacase o hora vesela. E duminica si pe drum e lume multa... Ce ne-a frapat si ce a iarasi caracteristic Moldovei sunt acele brisculite ca de jucarie numite nadijence, înhamate cu câte un calusor, care mai saracute care mai gatite, si care circula usoare pe toate soselele judetului Neamt, carând tarani, tarance, popi, ovrei, negustori, târgoveti si târgovete.
Dar sa ne reluam drumul: trecem un crâng de stejari si începem a zari în fund peste dealuri, la o mare departare, un vârf de munte. Ni se spune ca ar fi Ceahlaul; mai încoace vedem lucind ceva, ni se spune ca e manastirea Varatecul. Intram în Târgul Neamtului, plin de ovrei si compus dintr-o strada lunga principala; mai întâi sâtem obligati sa scoatem clopotele de la cai, caci nemtenilor se vede nu le place zgomotul.
La iesire vedem ruinele Cetatii Neamtului si dupa vreo ora intram în manastirea Agapia, într-o înfundatura la întâlnirea a doua vai formate de vreo trei siruri de dealuri nalte coperite cu brad de sus pâna jos. Numai unul e mai plesuv, Muncelul, în fata manastirei; are însa si el un covor de iarba verde. Manastirea e un patrat închis, cu poarta-turn deasupra si un calugar olog, portar.
Galerii de lemn vopsit înconjura manastirea si pe afara si pe dinauntru. Cele dinauntru, cu diferitele lor scari, cerdace sau pridvoare si grilajuri de culoare închisa pe albeata peretilor au o înfatisare originala...
La metochul Agapia în Deal, urci ca vreo ora pe poteci de brazi; ajungi mai întâi la doi stejari batrâni, lânga o stânca rotunda, zisa Piatra lui Aron. O inscriptie sapata cu litere moderne arata ca M.S. Carol a vizitat locul.
Legenda pretinde ca Aron Voda, în copilarie, se afla adapostit la unchiul sau, staretul Silvan, din Agapia în deal, unde pe atunci era schit de calugari; ca într-o noapte, lipsind din manastire, la întoarcere, parintele Silvan i-a aplicat o bataie buna; ca tânarul Aron, rusinat, a fugit si când s-a întors, s-a întors domn, facând multe danii si întarituri pentru care si azi, în vale la manastire, i se pomeneste numele printre fondatori...
Pe o zi frumoasa (nu prea sânt multe, caci ploua des), mergem sa vizitam faimoasa manastire a Neamtului. Trecem prin satul Humulesti - un faubourg al Neamtului, interesant mie din cauza Amintirilor d-lui Creanga din Convorbiri literare. Apoi, prin Vânatori, urmând mereu valea râului Neamt, din orice parte punctul dominant al privirii e cetatuia [Cetatea Neamtului], ai carei pareti nalti si turnuri patrate se ridica peste padure cam la mijlocul coastei, pe o râpa înalta si nisipoasa. Prin urmare, versul poetului nu e tocmai exact, caci nu e nici o "stânca neagra". Soarele la asfintit pune în relief si coloreaza detaliurile cetatii si creste frumusetea privelistii...

Maica Negri si pacatul elegantei

Intr-o alta dimineata pornim la faimoasa iarasi manastire Varatecul (judetul acesta pare bogat în asemenea asezaminte religioase). Eram trei si cu conducatorul patru, într-o nadijeanca trasa de o biata mârtoaga si în care abia unul putea încapea bine. Din norocire, cum am zis, drumurile sânt soseluite. La poarta parca era bâlci. Inauntru ne atrage privirea multimea florilor dintr-o gradinita si albeata caselor unde sade maica Negri. Ne urcam sa-i facem cuvenita vizita. Sântem primiti într-un salon mobilat vesel, plin de tablouri, de obiecte frumoase, de soare si de lume. Maica Eughenia Negri, desi numai cu un ochi, vede însa cât cu patru si te captiveaza imediat. Reprezinta într-un înalt grad tipul acelor calugarite grandes dames care a existat numai în Moldova si va dispare cu putinele batrâne care au mai ramas prin aceste locasuri. La Agapia au mai ramas abia doua-trei: stareta, maica Cerkez, sora generalului [Mihail Cerkez (1839-1884)], maica Casimir, maica Millo.
Numai o singura calugarita am cunoscut asa, în partea aceasta a tarii, Maica Maximila, sora Bratienilor, stareta de la schitul Ostrov, la Calimanesti, ale carei haine de atlas si încaperi numai covoare, mi le aduc din copilarie, ca prin vis, aminte. Casuta ei sta ascunsa în verdeata insulei, înconjurata de o gradinita cu cele mai frumoase varietati de dalii.
Maica Negri, cu toata pietatea, nu s-a putut apara de pacatul elegantei. In loc de broboada neagra, e legata cu o dantela fina si în loc de siac poarta haine rascroite mai femeiesti de postav fata mousse. ine locul staretului Lazu, batrâna de 90 ani, si împrejurul sau se învârteste totul.
Alaturi, într-o casa mica, unde e azi scoala de fete, a murit marea baneasa si printesa Safta Brâncoveanu, care, lasând lume si mariri, a venit de s-a închis aici. A daruit, pe lânga mosii, diferite odoare pretioase, dar nu le putem vedea, caci biserica e ceruita de curând. Pe din afara e asemenea sulemenita cu portocaliu si dunga albastra. Curtea manastirii n-are forma unui patrat regulat ca la Agapia si casele care o împresoara sânt mai toate numai ca un rând. Afara din manastire este un sat întreg de calugarite cu vreo alte doua biserici. Manastirea aceasta fiind cea mai mare si importanta si azi contine vreo 500 maici. E asezata la poale de dealuri, la loc mai deschis ca Agapia.
La vreo 20 de minute de aci, calul clant-clant, noi hop-hop, ajungem la baile de la Baltatesti, într-un loc cam jos, fara vedere; vizitam parcul compus dintr-o bordura subtire si câtiva brazisori dinaintea unui chalet. Printul Stirbei, proprietarul mosiei, are în adevar un parc batrân, dar din nenorocire nu e al stabilimentului.
Apele însa, se vede ca sânt folositoare, deoarece, la sunetul clopotului de prânz, numeroasele mese se ocupa ca prin minune si toti, cu lingura în mâna, cu servetul la gât, ataca borsul...
Una din aducerile aminte cele mai placute ale sederii noastre la Agapia sânt serile petrecute la doamna Catinca Bals, sotia raposatului Toderita Bals. Cocoana mare în toata puterea cuvântului. Una din ultimele reprezentante ale acelei societati înalte, care a stralucit la Iasi prin timpul lui Mihalache Sturdza si Grigore Ghika prin deosebita frumusete si vioiciune. D-na Bals locuia chiar în interiorul manastirei o casa confortabila ce i-o lasase mostenire o maica si unde îi placea sa se adune lumea seara. Veneau mai obicinuit d-na Catita Ghika, cu fetele si cei doi fii ai sai, d-na Bals din Basarabia, d-nul Andrei Millo, d-na Lupu, d-na Tufelcica, matusa-mea Smaranda, cu fetele, si altii.
Conversatia sa atragatoare facea sa treaca orele pe nesimtite; stia suma de anecdote si istorii asupra tuturor personajelor importante din tara si din strainatate si, ce e mai rar, stia sa le spuna. De multe ori era aproape sa sune clopotele pentru serviciul de miezul noptei, când aprindem fanarul ca sa ne întoarcem acasa.

Verbul care domina la Iasi

Dupa ce sfârsim sederea la Agapia si ne luam ziua buna de la maica Hermioana, gazda noastra, si de la Natalita, frumoasa surioara de vreo 15 ani, mergem sa vedem în treacat Iasul. In drum întâlnim Ruginoasa, proprietatea printului Cuza, cu o casa, pe cât îmi aduc aminte, cu doua etajuri si ferestre în forma cam ogivala si un parc în spatele casei; Târgul Frumos, Strunga unde si acum se vede o padure mare; speram ca nu mai e populata de "cei cu pusca lunga", cum zice balada d-lui Alecsandri si ca vizitatorii apelor minerale de acolo îsi pot lua baile în ticna.
La Iasi, sau ca nu a placut strâmbul, sau ca a fost vreo autoritate mai energica care a impus regula, caci nu s-au cladit casele pocit si neregulat ca în Bucuresti. Stradele sânt drepte, cele mai multe asternute cu asfalt si bordate cu trotuare excelente. Pe strada principala, care-i zice Lapusneanu, circula mereu: claf-claf, prea elegante drosci cu un cal si doi, conduse de birjari muscali. Un alt contrast cu Bucurestiul, unde la fiecare 2-3 case gasesti o cafenea, o berarie sau o cârciuma puturoasa, în Iasi, prea putine. Ovreii nu prea pierd banii pe beutura. Asemenea nu te asurzesc dimineata, ca în Capitala, acele salbatice strigate ale oltenilor precupeti. N-am auzit strigând decât poame si apa. Vânzatorii acestui element poarta pe umeri în curmezis un fel de jug sau cumpana de lemn de care atârna cofele.
O alta strada frumoasa si cu vedere placuta asupra dealurilor de la Repedea e strada Pacurarii, care domina gara, caci orasul e asezat cam pe o clina. Repedea constituie fundul perspectivei mai tuturor stradelor: cotind coltul frumoasei case unde e cofetaria Tufli si unde seara stationeaza lumea eleganta, apuci pe strada numita Carol - larga, dreapta, pavata excelent, bordata numai de gradini, case si vile boieresti.
Din nenorocire însa, timpul verbului care domina la Iasi e timpul "a fost". Acea casa mare unde sânt astazi Belle Arte, a fost a Ghicilor, palatul celalalt, pe dreapta, a fost al Cosadinilor, celalalt al unui Sturdza, casa cea mare din oras, unde e azi Banca Nationala, a fost asemenea a Ghicilor si ala mai departe. Scoala militara ocupa un palat restaurant, prea frumos, mai departe, pe stânga, e o gradina publica cu un monument urât, compus din patru lei colorati si o piramida, deasupra cu inscriptia "Augustilor monarhi" etc. Apoi vine o cazarma frumoasa si dupa ce treci toata aceasta serie de case frumoase si gradini, începe Aleul Copoului. Ce diferenta cu intrarea Soselei si cu capul Podului Mogosoaiei, compus numai de simigerii barbare si cârciume infecte înconjurate de vagabonzi si ungureni.
Iasul a conservat mai multe urme care-l leaga cu trecutul. Palatul administrativ, în forma de semicerc, restaurat acum, în fata statuia impozanta a lui Stefan cel Mare în bronz auriu, pe un soclu de marmura rosie; biserica Tresfetite, mica dar toata în piatra sapata (se restaureaza), se afla într-o curte înconjurata de siruri de case si la strada un turn înalt cu ceasornic; Mitropolia, probabil cea mai mare biserica a Regatului, prefacuta din nou, îmbracata în stuc si poleiala si zugravita de batrânul pictor de biserici Tatarescu. In fata sânt casele mari ale familiei Rosnovanu si cam prin dos imensele dar darapanatele case ale lui Mihalache Sturdza, astazi ocupate de printul Grigore. Palatul Universitatii, cu un gang ca o poarta de cetate, pe unde coboara strada la gara. Casele unde se afla cancelariile asezamintelor Sf. Spiridon si spitalul cu o curte vasta si o poarta cu armele domnului Moruzi. Mai departe, turnul nalt si zidurile vechi si mari ale manastirei Goliei. Sânt însa si cuartieruri infecte pe jos pe la Bahlui, pe la strada care se cheama, mi se pare, Târgul Cucului sau al Vechiturilor, numai ovrei si trentarosi.
Ca sa mergem sus în Deal la Repedea, luam o sosea unde praful este poate de o palma si înaintam printre vii înconjurati de un nor, ca zeii. Intâlnim o vila prea frumoasa si cu o vedere admirabila, poarta numele de Villa Grier. Sus la repedea e un stabiliment de hydrotherapie. Privelistea însa e de toata frumusetea; se vede Iasul adunat pe clina lui, Miroslava mai spre stânga, ondulatiile spre Prut si, în fund de tot, un punct alb, lucind în zare, care, ni se spune ca e Stânca, mosia familiei Rosnovanu.
Dupa o scurta si placuta sedere de trei zile în fosta capitala a Moldovei, pornim înapi. La marasesti, seara, trenul nostru loveste un vagon de marfuri în gara, vagonul s-a spart, capetele calatorilor însa au scapat, unele intacte, altele, precum si al subscrisului, conturionate, dar chip nesparte. Si a fost atât...
(Va urma)