Ajungând acum, în sfârșit, la manuscrisul propriu-zis, prima constatare e aceea că, în ceea ce s-a păstrat aici cu totul fragmentar, prevalează caracterul memorialistic. Grafia, spre deosebire de cea de pe coperta dosarului, cum ziceam, energică, elegantă, e aici inconsecventă: când limpede, cu literă mare, bine conturată, perfect lizibilă, când ? în cea mai mare parte a manuscrisului ? febricitantă, distorsionată, grăbită, ca și cum s-ar fi temut că nu-i va ajunge timpul. Primele foi lipsesc. Manuscrisul începe cu pagina 7. Scrierea a rămas neterminată și a fost determinată evident nu de veleități literare, ci de nostalgia inerentă vârstei. Ea este animată de o ireprimabilă voluptate a evocării, susținută de o memorie prodigioasă. Fără plan, fără sistemă, memorialistul s-a abandonat asociațiilor spontane și capriciilor memoriei afective. Dar, dincolo de valoarea ei documentară, expresivitatea involuntară și un savuros simț al umorului reușesc să reînvie cu o surprinzătoare pregnanță personaje, întâmplări și atmosfera unei lumi apuse. Am reținut în cele ce urmează două secvențe scurte din vremea studiilor de la Cernăuți, în care, excedat de fluxul abundent al amintirilor, anticipă câteva aspecte din etapa vieneză, de un cert interes documentar. Ele sunt urmate de amplul excurs vienez care justifică și titlul acestei evocări. Intervențiile în transcrierea textului au fost minime, limitându-se la actualizarea ortografiei și la înlăturarea tacită a unor inadvertențe grafice:

 

      ?[...] Numai la Cernăuți mi-au dat bunii bucovineni un stipendium Franz Iosif de 30 de zloți. Atunci m-am dus în grădină la Nesciuc, unde locuiam, și am strigat o dată zdravăn: Trăiască Împăratu și Cioban săracu! Au auzit și au râs de mine toți vecinii și mai apoi și profesorii.

    Bucovinenii mi-au mai dat un ajutor de la societatea lor culturală,  după reprezentația cu ?Moș Ciocârlan?, unde eu făceam pe primarul. [...] Ca mulțămită, mai târziu, am ajutat și eu mult pe studenții bucovineni cari erau la Viena. Au locuit la mine, la Capela Română din Lowelstrasse 8, în camera cea mică, de lângă bucătărie, tenoristul Șandru, când a fost la Conservator în Viena, 4 luni, stud. phil. Greciuc, devenit prof. Grecu, un an întreg. Ilie Piticaș a fost angajat ca scriitor la Capelă vreo doi ani. Am umblat cu Stere N. Ciurcu la restaurantele unde obișnuiau a lua masa românii și am esoperat pentru mulți alții masa gratuită de prânz la:

1.    Rathauskeller,

2.    PilsenetzerBierhalle, lângă Votivkirche, unde însuși Kremslechner,

om bogat, milionar, servea pe studenții români cu o supă, un Rindfleisch mit Saucegemischt  sau o friptură mit Bellage și o halbă de bere, apoi la

3.    Restaurant zur Linde, lângă biserica Sf. Ștefan,

4.    Hotel Müller, pe Graben,

5.    Hotelul căruia vienezii îi ziceau ?Scheissl und Madl?, unde regele

Carol I al României, zice-se, era proprietarul celor mai multe acțiuni.

      Au avut masa gratuit Burja, Petraș, Murăraș, Ioneț etc. etc., pe care îi pomenesc nu pentru a mă lăuda pe mine, nici pentru a umili pe cineva, meritul lor fiind că au luptat cu sărăcia, cum am luptat și eu, ci pentru ca să vadă domnii noștri studenți bursieri de azi cum s-au ridicat din necaz tânări vrednici, români buni și oameni de omenie. [...]

      Călătoria la Cernăuți a fost așa: din Roșia, prin Abrud-Brad, cu o căruță goală de-a crișenilor cari au adus zarzavat la Abrud. Din Brad la Arad cu trenul. Apoi din Arad cu trenul spre Budapesta până la Szajol, unde am schimbat alt tren care mergea la Sziget. Granița era la Körösmezö. De acolo trebuia să mă cobor la Deleatyn, dar m-am dus până la Stanislau și de acolo, peste Kolomea, la Cernăuți. Asta era pe la mijlocul lui octombrie 1901. Am sosit într-o sară târziu și am tras la hotelul ?La Pajura Neagră?, așa îi ziceau românii, dar pe firmă sta scris ?Zum Schwarzen Adler?. Mi-au dat o odaie mică, sus la etaj, și am dormit butuc. Când am trecut granița peste Carpați și am ajuns dincolo, într-o lume foarte străină, m-am simțit cam rău. Abia mai târziu am început să mă simt mai în larg, dar tot înstrăinat. Cernăuțiul nu avea nimic din caracterul locurilor noastre.

      A doua zi m-am dus oblu la Eugen Nesciuc, actuarul consistorial, care locuia în strada Dominic 26, în așa numita ?Villa Transilvanica?, pentru că toți ardelenii acolo locuiau. Nesciuc cu mama lui, cu sora sa Fevronia și cu toți ai lor m-au primit bine. Am locuit într-o cameră cu George Ciuhandu, alături de Nicolae Bălan. Masa la amiază și seara o luam la Basil Kocko, bucătarul reședinței. După ce mi s-au gătat banii de la Sima, am rămas dator și lui Nesciuc, și lui Kocko și am plătit după ce am isprăvit. Pentru binele ce mi l-au făcut, am făcut ce am putut și eu în viață. Pe Grigorie Sima nu l-am mai văzut. A murit fără să-i mai pot zice o vorbă de mulțumire. Cu Eugen Nesciuc m-am întâlnit adesea la Viena și în Praga, când locuiam la hotel ?Blauer Stern?, unde mitropolitul dr. Vladimir Repta era încartiruit forțat de cătră austrieci. Kocko a plecat odată la Karlsbad și m-a căutat la Viena. L-am primit în așa fel încât am văzut pe chipul lui mulțumirea. Ne-am fotografiat amândoi, l-am dus în Schönbrunn, în Prater, în Venedig in Wien etc. etc. [...]