Puterea existentă impunea țăranii la un impozit îngrozitor, numit ?postavkă?. Fiecare cap de familie, indiferent de situația materială și de numărul ?gurilor? flămânde din casă era dator, obligat să achite așa impozite în folosul colosului roșu nesățios, că la urma  urmei toată familia și  gospodăria țăranului deveneau falimentare.  Pentru a scăpa întrucâtva de foame mulți plecau din sat în Ucraina, dar așa și nu s-au mai întors  în satul natal,  murind de foame în drum.  Această soartă a împărtășit-o și săteanul nostru, de specialitate fierar-meșter (кузнец) dl Vasile Cibotaru.  Și mulți ca el.

Dacă nu achitai la timp ?postavka?, apoi de la Sovietul sătesc erau trimiși oameni de încredere ai regimului comunist pentru a sechestra și puținul pe care îl avea omul. Țin minte când mama mea, lăsând copiii flămânzi în acasă, lua un spate un sac cu fasole, care de-abia îl ridica de la pământ, trecea puntea peste Răut și așa, cu sacul în spate,  traversa o distanță de 6 km pe jos, până la stația de cale ferată Rogojeni, pentru a-l da la depozit și a achita ?postavka?. Primea o chitanță și repede venea și o ducea la Sovietul sătesc. Dar se întâmpla că nu aveam ce da la stat, adică nu aveam cu ce achita impozitele, și atunci, satrapii puterii erau trimiși la casa omului,  să-i ieie ce mai avea prin casă: covoare, țoluri, veselă. Când mama nu era acasă, eu,  ca să nu vină să intre  în casă și să ne sechestreze un covor moldovenesc de pe perete, pe care demult puseseră ochiul de la Sovietul sătesc, când auzeam lătratul câinelui mă duceam repede și puneam zăvorul la ușa din tindă și repede mă ascundeam la podeală, după sobă.  Cei veniți, câte 3-4 la număr,  stăteau la ușă, la fereastră, înjurau, dar neauzind pe nimeni, plecau cu buza umflată. Așa procedam de fiecare dată când veneau după ?postavkă?. Dar cu puterea fariseilor nu erea de glumit și când auzeam prin mahală că umblă perceptorii, fugeam cu toții de acasă și ne ascundeam care și unde avea posibilitatea. În sat bântuia o foame groaznică. Ca să ne întreținem sufletul, mama ne făcea turte de lobodă, colăcei de nalbă verde, cu miez din bețele de floarea soarelui, cu frunză de vie, dacă avea ceva crupe de porumb date la râșnița din mahală (că mare bogăție era și aceasta care o avea), apoi mesteca toate acestea și turtele le cocea pe plită. Cine avea macuh de floarea soarelui ? acela era mai bogat. 1 kg de grăunțe de porumb costa cât un covor moldovenesc! Dat fiind faptul că locuiam pe malul Răutului, toții sătenii au început a scoate din apele lui scoici, le aduceam acasă, le puneam într-un ceaun mare și le opăream la foc.  Apoi le desfăceam , le spălam și le prăjeam pe tavă, apoi le mâncam. Deodată ne era frică să le folosim, unde s-a mai văzut ca omul să consume carne de scoici, dar cu încetul ne-am deprins și ne păreau ca ceva delicatese. Unde mai pui că Răutul era plin de aceste moluște, iar acum nu întâlnești în apele lui scoici, au pierit toate din pricina că râul e mort, ape reziduale, murdare.

Când mergeai prin sat, apoi erai martorul ocular al unor scene tragice. Ba ici, ba acolo, pe marginea drumului, vedeai cadavre de oameni, copii morți de foame și nici nimeni nu da atenție, n-avea cine-i înmormânta.  Zile întregi așa și stăteau, pe sub garduri, sătenii morți, în arșița soarelui, iar dacă mai întâlneai unul viu pe drum, apoi și acela era umflat butuc de foame și părea mai mult o umbră infernală decât ființă omenească.

 Țin minte cum eu cu fratele meu mai mare, Constantin, dormeam pe prispa casei, acuprinzându-ne, de, ca copiii, și când eu m-am trezit, fratele meu era mort, a murit așa, îmbrățișându-mă! N-a suportat foamea. Avea 15 ani! Așa am suferit de foame până în luna iulie 1947, apoi a început a se coace grâul ?îi spuneam  ?ulica?, adică un fel de grâu fără mustăți. Verde încă fiind, dar boabele erau în lapte, spicuiam spicele, le frecam în palme, apoi le prăjeam pe tavă la foc și le mâncam.  Care a trăit până la coacerea grâului a scăpat de foame, care nu ?

Atunci Stalin, căruia îi făceau cei de la conducerea Moldovei dare de seamă despre situația din republică, a decis să ne dea ajutor știuleți de porumb pe cap de locuitor, dar până ajungeau la cei suferinzi ?se topeau? în drum, furați de activiștii de partid.  Dar ce folos de acest ajutor, dacă de acum jumătate din săteni murise de acum de foame?! Țin minte cum mama se indigna pe putere, chiar în auzul celor care distribuiau știuleții, că tare puțin ne dau, și din acel moment ne-au tăiat și de la acest puțin de care beneficiam. Ne-au tăiat ?paiokul?, lăsându-ne în voia soartei. Necătând la foame și istovire fizică completă, trebuia și de mers în câmp la afânarea solului, la îngrijirea plantelor. Pământul era lucrat slab, nu erau vite de tracțiune, popușoii îi puneam cu sapa pe locul unde au fost popușoii și anul trecut, adică pe sol nearat. Mulți săteni, sleiți de puteri și chinuiți, nu erau în stare să se întoarcă la casele lor, căzând de foame și istoveală cruntă chiar acolo, pe câmp.

În 1947 a fost un an mănos ca niciodată. Creștea și rodea totul ca în poveste.  A rodit holda din plin și cei scăpați de urgia foamei au prins la viață. Nici acum nu pot da uitării acele zile cumplite, zile de grea pomină.  De aceea, când este pâine pe masă, indiferent dacă mai este ceva la ea, în suflet e sărbătoare, iar în casă- lumină. Căci se spune în popor că ?goliciunea mai înconjură, iar foamea dă de-a dreptul?.