Deci am început cu perioada foamei dar trebuia să încep cu vara anului 1940, când ciubota moscălească de la Răsărit ne-a călcat plaiul natal. Era în toiul verii.  La Răut, mai bine zis la puntea care lega satul nostru de cel vecin de pe alt mal dinspre est, Rogojeni, se adunase multă lume.   Poate chiar această adunătură de lume era intenționat bine organizată și dirijată.  Nu pot să judec obiectiv, fiind un copil de 6 ani. dar țin bine în memorie  acea zi.  Dinspre Răsărit, grupe mari de ostași și ofițeri ai Armatei Roșii de ocupație se apropiau de malul stâng al Răutului. După comandă, câte o grupă de militari în înghesuială și limbă neînțeleasă de nimeni, au barcat în luntri și treceau Răutul, venind  pe malul drept.  Nu treceau pe punte, dar numai în aceste bărci simple cu care locatarii ieșeau la pescuit. Debarcau pe amândouă părțile punții. Dat fiind faptul că această punte de trecere era situată în dreptul casei regretatului Nicolae Suvac și soția sa Sofia (o femeie uscățivă, puțin cam stranie la port și vorbă), a venit și dumneaei să întâmpine ?oaspeții?. De când aceștia continuau să treacă Răutul, dumneaei, în auzul tuturor s-a adresat rușilor într-un fel de rusească a ei: ?Tovărășaisa, ne vâraisa deladeal de puntaisa că bulbonaisa și-nnecaisa?, adică să nu treacă de partea opusă a punții că e bulboană (adică adânc) și au să se înece. Toți cei prezenți au bufnit în râs.  Dar militarii n-au mai înțeles nimic și continuau trecerea. Au trecut de atunci 64 de ani, dar și acum îmi amintesc cum cei prezenți, ?la venirea rușilor? erau și oameni care au venit cu pâine și sare.  Poate erau impuși de autorități (probabil era așa), poate din îndemnul inimii ? nu apuc să judec.  Printre cei cu pâine și sare era și moșul Mihail Țâra și soția sa, mătușa Vera, oameni buni și gospodari, la locul lor, stimați de toți sătenii datorită muncii lor și chibzuință în gospodărie. Erau oameni buni la inimă și credință în Dumnezeu. Tot pământul lor era lucrat de minune, creșteau roade bogate la toate culturile, în munca grea de creștere a recoltelor nu utilizau forțe streine de muncă, lucrau pământul cu puterile proprii și cu copiii săi, care erau și mulțișori la număr. Avea moșul Mihai Țâra și 0,5 ha de vie.  Țin bine minte când recolta floarea soarelui, apoi nu ca toți o tăia de la pământ, dar o tăiau de la jumătate, lăsând peste iarnă cioturile de aproape 1 m înălțime ca să se oprească zăpada iarna și să fie multă umezeală pentru culturile următoare. Iar primăvara le recolta, le transporta acasă, clădindu-le  în scârtă pe beci pentru de foc. Era gospodar harnic și chibzuit în lucrarea pământului.

Printre altele spuse, moșul Mihail Țâra și soția sa Vera sunt bunicii lui Dumitru Țâra ? jurnalist din Chișinău, fost consilier pe timpul  președintelui M. Snegur, om de bună credință, patriot, devotat al neamului, care în timpul de față construiește în satul nostru natal,  Roșietici, un locaș sfânt (biserica Sf. Dumitru), care va fi sfințită în a. 2005.

 Dar pentru că Mihail Țâra și soția sa erau gospodari buni ( care

acum nu mai sunt printre noi) și oameni de treabă, stimați de toți sătenii, au și avut mult de suferit. Activiștilor noilor orânduiri, slugoilor devotați ai regimului totalitar de ocupație și oaspeților nepoftiți pe aceste meleaguri, oamenii gospodari de la țară erau pentru ei ca un albăț pe ochi, ca un os în gât.

          Moșul Mihail Țâra avea un frate de pe tată ( nu și de pe mamă) ? Chiril Stepanovici Țâra.  Era comunist și devotat noului regim. Datorită acestor calități și fost observat de nomenclatura de sus din raion  și cocoțat în fruntea Sovietului sătesc ? adică căpetenia satului. Se purta crunt cu sătenii, era aspru și nu cruța pe nimeni. Datorită conducerii sale, în sat cu crescut impozitele, ?dăjdiile? și împrumuturile forțate  pentru stat. Oamenii erau chemați la Sovietul sătesc și forțați, intimidați cu sloganul că îi va mânca Siberia, erau impuși să achite statului tot ce aveau și nu aveau acasă.

          Dat fiind faptul că în acele timpuri, anii 1945-1950 ai secolului trecut regimul ducea o luptă de clasă crâncenă cu ?deschiaburirea? oamenilor înstăriți, adică cu fruntea satului, a venit din raion ordonanță ? directivă la Sovietul sătesc de a se întocmi lista ?chiaburilor? (?culacilor?) pentru a fi deportați (atunci se spunea ?ridicați?) în Siberia.  Și atunci, președintele Sovietului sătesc s-a apucat de treabă. Primul pe listele de deportare a fost  chiar fratele său, Mihail Țâra cu toată familia. Au mai fost incluși în lista neagră și alte familii, dar aceștia n-au fost deportați, mituindu-l pe capul satului, iar când veneau de la raion în sat ?nacialnicii? să se familiarizeze, să se documenteze cu miezul lucrului în vederea deportării familiilor, apoi ei erau cazați, ospătați și îngrijiți la cei care erau incluși în listă după nr. 1, adică lista în continuare, afară de fratele M. Țâra, căruia nu-i trimetea oaspeți ca să aibă mai mult motiv de deportare.

          Dis-de-dimineață, la 6 iulie 1949 (aveam deja 15 ani și țin bine minte evenimentele care au avut loc), pe neașteptate, în mod secret au sosit la casa lui M. Țâra vreo trei autocamioane mari cu soldați înarmați, care imediat au înconjurat casa, ograda, ca să nu dezerteze cineva din membrii familiei, comandantul lor le-a dat gazdelor vreo câteva ore pentru a-și încărca necesarul pentru drumul îndelungat al disperării. Era o mare jale. S-a adunat tot satul, toți plângeau. După ce au încărcat puținul, adică numai ce  era permis de militari, părinții au ajutat copiilor  lor (vreo 5 la număr) să se urce în camioane și lăsând casa părintească, gospodăria, satul natal, familia lui M. Țâra au pornit la drumul patimilor. Tot satul era speriat de cele întâmplate.  Le era frică că le va veni  și rândul lor, dar în ciuda evenimentelor din satul nostru (sat nu prea mare) a fost deportată numai familia lui M. Țâra și atât. Au fost duși în regiunea Amur.  Și după cum s-a auzit, și acolo, în condiții nefavorabile, și-au înălțat casă, au înfiripat o gospodărie.  Întorși fiind la Patrie, în satul de baștină, după atâta chin și represalii, fiind reabilitați de cei din metropola răului, și-au construit din nou  o casă, și au înfiripat o gospodărie. Oficialitățile locale și raionale nu le-au permis să trăiască  în casa lor proprie de înainte de deportare, acolo fiind cazată cârmuirea colhozului ?Frunze?. Nu li s-a recuperat de către stat nimic: nici casa, nici caii cu tot cu căruță și unelte agricole, nici altă avere din curte și casă ? toate fiind înregistrate în folosul statului. Cam atât despre genocidul totalitar organizat de oficialitățile sovietice în satele basarabene.

În final trebuie spuscă,în memoria victimelor deportărilor din 1941-1949 într-un loc bine determinat în preajma  Stației de autobuze și Stației Căii ferate Florești, cu ajutorul și aportul locuitorilor de bună credință din oraș,  a fost înălțată o cruce memorabilă cu inscripțiile corespunzătoare, care atrage atenția populației.

Nu pretind nici la un premiu, mențiune sau publicarea acestui material, simplu am înșirat pe hârtie tot ce am avut pe suflet, am îndurat și am simțit pe pielea proprie, fiind martor ocular al vitregiilor timpurilor.

 

Cu respect, E. Bulhac, or. Florești, strada V. Lupu, 40, apart. 4, 5001 R. Moldova

 

12 decembrie 2004