COPILĂRIE DEPORTATĂ

După plecarea tatei, devenisem tot mai închisă în mine, încât, din copilul vesel şi pus pe şotii, ajunsesem o fetiţă introvertită şi melancolică. Învăţătoarea mă simpatiza şi-mi cunoştea aplecarea spre literatură (avusesem şi o poezie publicată în revista Pionierul, cu ocazia centenarului naşterii lui Caragiale) şi de aceea, credea că starea mea se datorează faptului că sunt un copil mai deosebit decât ceilalţi.

A încercat să mă abordeze, dar n-a prea reuşit să scoată ceva de la mine, pentru că mama îmi spusese să nu vorbesc cu nimeni despre ce se întâmpla în familie.

Vremea trecea monoton fără tata şi mie mi se părea că s-a scurs un veac de când a plecat şi, nu mai spun, până la sosirea unei cărţi poştale care nu spunea mai nimic în plus. Mama mare, cu care discutam mai ade­sea, îmi spunea că tata nu are voie să ne scrie decât ce i se permite şi să nu-mi fac griji, că totul va fi bine. Spu­nea că tata nu era vinovat şi va veni în curând acasă. Acestea erau însă cuvinte de îmbărbătare pentru că rea­litatea era mult mai tristă. Nici nu am avut timp să ne obişnuim cu situaţia, că pe 3 iunie 1952, o altă neno­ro­cire s-a abătut asupra noastră. Trecuseră aproape două luni. Îmi luasem gândul că tata va veni curând. Nici nu mai speram să-l revăd în acel an, când, întorcându-mă de la şcoală, am văzut mai multă lume ca de obicei la noi acasă.

Pentru început, am crezut că s-a întâmplat ceva cu mama mare sau că îi e rău mamei, care mai fusese inter­nată cu un an în urmă, de febră tifoidă la spital.

Erau la noi prietenele mamei care discutau cu aprin­dere şi chiar împachetau lucrurile. Am aflat, cu sur­prin­dere, că mama primise o înştiinţare prin care eram anunţate că trebuie să plecăm, în trei zile spre o desti­naţie necunoscută. Nu aveam voie să luăm cu noi decât 50 de kilograme, dar prietenele mamei au împachetat lucrurile şi le-au distribuit, care încotro, până la venirea noastră.

A doua zi, învăţătoarea, care a aflat că trebuie să plec în deportare, m-a luat într-o clasă şi, împreună cu pro­fesorul de rusă, mi-a dat examen scris la română, arit­metică şi limba rusă. Acum cred că a fost o mare în­drăz­neală din partea ei, că mi-a dat examen înaintea celorlalte fete. Atunci m-am bucurat, că doar eram pre­gătită bine şi ce mai contau câteva zile până la data oficială a examenului.

Ei mi-au corectat lucrările şi mi-au trecut mediile în foaia matricolă. Fiind în clasa a IV-a, am putut să ter­min repede lucrările. Era vorba doar de trei materii. Alta ar fi fost situaţia dacă eram în ciclul al doilea. Colegii mei mai mari, ceilalţi deportaţi, nu şi-au putut susţine examenele şi nu s-au înscris la şcoală toamna. Eu am mulţumit lui Dumnezeu că am reuşit să promo­vez, prin bunăvoinţa doamnei Maria Răsuceanu, învăţătoarea mea de atunci.

A doua zi, spre seară, ne-au condus la gară rudele şi prietenele mamei. Luasem cu noi o ladă, în care aveam strictul necesar pentru trei persoane.
La gară, erau mulţi oameni. În bou vagon am stat claie peste grămadă, cu bagaje cu tot. Noi am fost repar­tizate cu unchiul George, fratele tatei şi cu tanti Kety, mătuşa mea, dar şi cu alţi oameni necunoscuţi. Mama mare a venit cu noi, deşi nu făcea parte din fami­lie, având alt nume şi nu era trecută pe listele depor­taţilor. Nevrând să ne părăsească şi să ne lase singure şi neajutorate, a mers cu noi, fără să ştie ce ne aşteaptă.

Unchiul George credea că s-ar putea să ne ducă în Bărăgan, sau chiar în Siberia. Mă gândeam că trebuie să fie tare frig acolo, că nu mi-ar plăcea, şi că tot mai bine ar fi fost în Bărăgan. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu că nu am avut neşansa să fim strămutate acolo. Am mers cu trenul şapte zile şi şapte nopţi, fără să ştim nimic, deoarece miliţianul nu ne dădea voie să comuni­căm cu nimeni. Mama mare se căznea să fiarbă o supă de pasăre pe gazieră, dar, cum trenul a frânat, s-a vărsat supa pe mâinile şi picioarele mamei mari, care s-a opă­rit cu fiertura. Am mâncat puţină carne din supă, mai mult crudă decât fiartă, dar tot a fost ceva. Trenul măr­far mergea foarte greu, pentru că trebuia să lase cele­lalte trenuri de persoane să circule. Circulam numai noaptea şi se târa ca un melc. Îmi amintesc că, într-un târziu, am zărit nişte dealuri. Poate că nu ne trimit în Siberia, mă gândeam eu, sau poate suntem măcar în ţară.

Aşa vorbeau şi ceilalţi, sperând să fim măcar între ai noştri. Copil fiind, mă plictiseam de moarte. Să fii de zece ani şi să te afli numai printre adulţi, fără să te poţi juca, este foarte plictisitor.

Eu încercam să-mi reamintesc de călătoriile noastre cu trenul, când mergeam la Bucureşti cu părinţii, sau de întâmplări hazlii şi astfel mai trecea vremea. Într-un târziu, am ajuns la Dolhasca, un nod de cale ferată, de unde am mers spre Fălticeni. Asta am aflat-o mai târ­ziu, pentru că atunci nu prea ştiam ce se întâmplă cu noi. Când am ajuns la Fălticeni, ne-am închinat şi am mulţumit lui Dumnezeu că suntem printre ai noştri, adică printre români şi că nu eram în Siberia. Aici, de bine de rău, ne aflam în ţara noas­tră şi într-un sat de oameni, pentru că ne-au dus la Rădăşeni, o comună la vreo patru kilometri de Fălticeni. Ploua mocăneşte, de ziceai că e noiembrie, nu iunie. Altfel peisajul era fru­mos. Două dealuri şi două văi ne despărţeau de Fălticeni. Satul era bogat, cu livezi de meri şi pruni, dar pământul era galben şi lipicios şi, pretutindeni, noroi pe uliţe.

După aceea, a început repartizarea deportaţilor. Mili­ţianul, care răspundea de noi ne-a spus unde tre­buie să mergem fiecare la câte o familie. Familia mea, impropriu spus familie, pentru că, de fapt, eram numai o parte din ea, a fost repartizată la Irina Ieremia, o văduvă înstărită, dar zgârcită, care stătea tocmai în vârful dealului. Ea ne-a dat o cameră din faţă, numită „casa cea mare“, mare şi friguroasă. Eu mă întrebam cum va fi la iarnă, dacă în iunie era aşa de frig. Între timp, mama şi mama mare au dat jos din căruţă lada în care se aflau cele câteva lucruri, luate în grabă.

Prima zi de deportare mi s-a părut tot atât de urâtă ca şi viaţa noastră. Prima duminică la Rădăşeni a fost infernală. Aici eram prizoniere, pentru că nu puteam pleca din sat, decât până la Fălticeni. Aveam domiciliu obligatoriu. Mama primise o ştampilă DO (domiciliu obligatoriu) pe buletin. Eu nu aveam încă buletin, dar eram trecută pe buletinul mamei, iar mama mare, nefi­ind pe lista deportaţilor, nu avea domiciliu obligatoriu.

Toţi deportaţii aveau această ştampilă pe buletin pentru ca să fie prinşi, în caz că pleacă în afara celor 25 de kilometri din jurul comunei noastre. Mama nu a avut curajul să plece nicăieri, nici măcar la tata, pentru că se temea să nu fie prinsă şi să i se mărească pe­deapsa.

Deşi n-a părăsit niciodată satul, miliţianul venea mereu să vadă dacă nu este plecată la tata sau în altă parte fiindcă o confunda cu o altă deportată, mai îndrăz­neaţă. Singura dată când a părăsit satul a fost când a mers să-şi schimbe buletinul, la Suceava.

În sat, erau mai mulţi deportaţi, vreo 30. Unii au fost negustori cunoscuţi în Giurgiu, ca domnul Mincu Popescu sau domnul Cristescu (proprietarul băii pu­blice), domnul Dumitrescu (avea magazin de fie­rării), doamna Marinescu (avea restaurant), domnul Radoslav sau domnul Meltiade (comerciant). Unii erau basara­beni, ca Mura Predescu, al cărei soţ arestat deţinuse un restaurant sau domnul Hâncu şi domnul Berbec. Era şi un evreu cu soţia, domnul Brandman. Mulţi erau acum bătrâni şi pensionari ca fratele tatei, George Stoenescu, fostul diriginte al poştei şi soţia sa, Kety, domnul Meltiade şi soţia sa, domnul Mincu Popescu şi soţia, dom­nul Cristescu şi soţia, cât şi domnul Hâncu.

Cei mai tineri au fost nevoiţi să se încadreze ca mun­citori necalificaţi, la Combinatul Forestier din Fălticeni, pentru un salariu de mizerie, cca. 160 lei pe lună. Mama a trebuit şi ea să muncească, pentru că avea trei guri de hrănit şi de trimis pachet tatei.

Mama mergea în fiecare dimineaţă pe jos peste patru kilo­metri, pentru că străbătea oraşul până la Combinatul Forestier. Aici mama era ajutor de sortator. La început, fiind prea slabă şi neputincioasă, pentru că suferise de febră tifoidă, nu voia nici un muncitor să lucreze cu ea. Munca lor consta în a aşeza scândurile groase (dulapi) în stive. Aceasta solicita destulă forţă fizică, iar mama era slăbită şi inspira mai mult milă decât încredere.

În colonie eram şi câţiva copii: Corina Marinescu, fata doamnei Rada Marinescu, Lidia Craiciu, fata dom­nului Lazăr Craiciu şi fratele ei, Simona şi Marius Dumitrescu, copiii domnului Dumitrescu şi cu mine. Ceilalţi aveau între 12 şi 17 ani, numai eu aveam doar zece ani. Copiii domnului Mincu Popescu, Mircea şi Lidia, erau studenţi în timp ce noi eram în şcoala gene­rală sau liceu.

Miliţianului nu-i plăcea să ne vizităm între noi. Noi copiii nu ne jucam unii cu alţii. Mama spunea că aici suntem în lagăr. Eu nu ştiam exact ce înseamnă asta, dar bănuiam că nu era ceva de bine. Credeam că e un fel de familie mai mare. Trebuia însă să stăm fiecare la casa noastră şi să nu luăm legătura cu ceilalţi. Nici la unchiul meu nu ne duceam, decât când primeam o carte poştală de la tata, să i-o citim.

Domnul Meltiade era destul de bătrân şi bolnav, sufe­rea de inimă şi soţia lui spunea că nu crede că va rezista până la primăvară. Îmi părea rău pentru el, pentru că luasem deja contact cu moartea, când a murit bunica Iana, mama tatei şi ştiam ce impact avea aceasta asupra celorlalţi. De fapt, chiar a murit după un an.

Pe uliţa noastră nu prea erau copii, dar chiar de-ar fi fost, părinţii nu i-ar fi lăsat să se joace cu mine, un copil proscris, mic-burgheză şi deportată, deci „duşman al poporului“.

Viaţa noastră de zi cu zi era aceeaşi, deci monotonă. În fiecare zi, mama se ducea la combinat şi se întorcea târziu. Noroc că mergea împreună cu ceilalţi şi mai uita de supărare, fiind mai mulţi. Pentru că nu primea sala­riu decât după 15 zile, ne-am rugat de gazdă să ne dea pe datorie zarzavaturi şi fructe proaspete. Ea a acceptat cu greu, fiind femeie zgârcită. Unchiul meu însă a ni­me­rit la o femeie foarte cumsecade. Fiecare cu norocul lui. Maricica, aşa o chema pe gazda lor, le dădea smân­tână, brânză, ouă şi mere pe gratis, pentru că îi era milă de ei, fiind bătrâni. Noi însă nu am avut acest noroc.

Pentru că era încă sărăcie, după al Doilea Război Mon­dial şi seceta din 1946, oamenii care munceau la oraş primeau cartelă pe care îşi puteau cumpăra zahăr, făină, ulei, carne, îmbrăcăminte şi chiar lemne. De cu­rând, avusese loc reforma monetară din 1952.