Trăiam de mai mulți ani în Düsseldorf, când a venit în vizită și a vrut să stea la mine. Întrucât fusesem prevenit de un prieten din București, nu l-am primit și i-am făcut rost de o cameră la un hotel. În timpul vizitei la mine s-a arătat nervos pentru că nu eram singuri, erau prezenți și alți musafiri. La plecare l-am rugat pe unul dintre musafiri să-l conducă la hotel, ceea ce s-a și întâmplat. Așa a plecat fără să-și fi îndeplinit misiunea. Pentru a recupera și pentru a-și duce treaba până la capăt, seara târziu a venit înapoi, a sunat la intrare și a vrut neapărat să urce la mine ?doar ca să-mi strângă mâna în semn de rămas bun?. Suzi i-a ghicit intențiile și nu l-a lăsat nici după încercări repetate și i-a spus că ne-am luat deja la revedere. După ce s-a plimbat mai multă vreme încolo și încoace prin fața casei și a sunat mereu, în sfârșit a plecat.

În 1989, după căderea lui Ceaușescu, a fugit în Israel fiindu-i frică de răzbunarea celor pe care i-a chinuit. Dacă Rosinger ar mai fi trăit, cu siguranță  că nu i-ar fi mers acolo bine.

Acest caz, care desigur nu a fost un caz izolat, dovedește de ce este omul în stare, fără să fie forțat, pentru a realiza avantaje personale.

În 1944, întors din Transnistria, Feri și cu mine am primit înapoi firma Acomin, prin bună înțelegere, de la Ioan Tomici. Am fost trecut ca singurul proprietar, lucru ce nu a produs nici o schimbare în relația noastră reciprocă. Firma a existat până în 1948.

Ca activist cu experiență al partidului am primit misiuni în biroul comitetului județean, mai exact în administrație. Din acest motiv nu puteam lucra și la firmă, iar Feri a rămas singurul șef în funcție. Ne-am pus de acord ca Feri să fie plătit separat cu un salariu pentru munca sa și ce rămânea să fie împărțit în cotă ?parte. Totul a mers șnur, fără dispute.

Doar câteva cuvinte despre fratele meu mai tânăr Ernö. În anul 1936 a plecat cu mama la Praga unde trebuia să înceapă studiile la facultate. A absolvit 2 ani în Praga sau Brün, nu știu exact. După 1938 era imposibil să rămâi în Praga, astfel că a plecat în Franța unde a continuat și a absolvit studiile ca inginer electronist la Institutul Electrotehnic din Grenoble. Încă din timpul studiilor a activat și politic împotriva ocupației germane și în 1942 a fost nevoit să intre în ilegalitate. În același an a fost în arest pentru o scurtă perioadă, apoi a fost eliberat. A activat, la sfârșitul lui 1942, în organizația maghiară a Partidului Comunist Francez. Organizația de acolo a considerat că ar putea face servicii mai mari în țară și astfel a fost trimis acasă.

În Grenoble putea câștiga foarte puțin pentru trai, de aceea îi trimiteam din când în când bani pe căi ocolite. Slăbise când s-a întors acasă, iar hainele erau în stare proastă. Când s-au cusut nasturii la pijama, a remarcat mirat: ?așa mulți nasturi?? Nu mai era obișnuit.

Primirea din partea autorităților nu a fost prietenoasă. A fost arestat ca dezertor și închis.

Fredi Friedländer, un prieten de-al nostru, făcea serviciul ca șofer unui colonel al tribunalului militar. El i-a descris acestuia cazul lui Ernö, i-a spus că nu e dezertor, doar că nu a avut posibilitatea să revină în țară și să se prezinte la încorporare și astfel a obținut punerea lui în libertate.

Chiar aflat în libertate procesul s-a ținut la tribunalul militar unde te puteai aștepta la pedepse foarte aspre. A fost apărat de cel mai bun avocat din Timișoara, Dr. Fărcășanu, datorită căruia a fost în sfârșit eliberat. Avocatul a explicat că el studia la Institutul Electrotehnic din Grenoble și nu putea călători în România. A adus ca dovadă diploma semnată de Felix Esclangon. Atunci judecătorul a spus: ?acest Esclangon e cu siguranță jidan!?, iar avocatul ?Dr. Fărcășanu- a replicat: ?Domnule președinte, acest decan e un om de știință cunoscut în lumea întreagă și nu e evreu!? La care președintele a spus din nou: ?atunci în mod cert e un democrat!? Din acest schimb de cuvinte se poate trage o concluzie asupra atmosferei anilor 44 din România. Acest lucru s-a petrecut după întoarcerea mea din Transnistria. Până în august 1944, atât pentru mine, cât și pentru Ernö, au urmat lagăre de muncă pentru evrei.