Ignat Fischer

La cei saptezeci si patru de ani ai sai, Ignat Fischer uimeste prin coerenta si dorinta de a povesti. Avem de-a face cu o persoana care îsi cunoaste foarte bine punctele culminante ale vietii: deportarea în Rusia, sfintirea ca preot, casatoria si iesirea la pensie, urmata, totusi, de nenumarate activitati în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România. Nu a fost intervievat pentru prima oara acum, asa încât si-a ?construit" povestea vietii, în felul în care doreste sa o faca publica. Acesta este motivul pentru care eu, ca interlocutor, nu am intervenit nici macar cu o singura întrebare pe parcursul interviului, ci am lasat povestea sa curga de la sine, urmarind doar firul redarii evenimentelor.

Cu toate ca a fost, deseori, încercat de viata, îsi pastreaza un zâmbet pe buze, care situeaza cele întâmplate într-un trecut departat, fara ca ele sa mai poata produce astazi durere. Îl caracterizeaza o bogatie de sentimente si trairi sufletesti, din care a luat nastere un umor intentionat si perfect dirijat spre anumite domenii. Dând dovada de mult curaj si gustul riscului, reuseste sa se situeze printre putinii ?finalisti" ai evenimentului deportarii în Rusia. Totusi, considera ca decizia de a se casatori, fiind preot catolic, a fost una dintre cele mai importante decizii pe care le-a avut de luat, poate chiar cea mai importanta din viata, caci, luând aceasta decizie, si-a aprobat, practic, suspendarea din profesia de preot, pe care si-a dorit-o înca din frageda copilarie. La optsprezece ani tinuse, deja, prima slujba, împreuna cu ceilalti deportati în Rusia. Ce-i drept, avusesera doar o masuta ca altar si se aflau în aer liber, dar a reusit sa-i impresioneze nu doar pe cei mai în vârsta dintre deportati, ci si pe comandantii rusi. Interviul prezinta o relatare perfect cronologica, conturând în special momentele decisive din viata unui om. D. T.

?Eram atât de deprimat, încât cred ca nu m-am mai rugat în viata mea atât de profund ca atunci"

?Caci dimineata suna, de obicei, alarma, dupa-amiaza nu veneau niciodata sa bombardeze. Pe deasupra, ne-a luat pe neasteptate rasturnarea din ziua de 23 august. La început nu ne venea sa credem, dar, în curând, vedeam cu proprii ochi soldati germani prinsi si dusi în spitale, iar noi trebuia sa ne anuntam la politie. Si erau facute liste cu toti germanii. Cei care posedau un radio, trebuiau sa-l predea.

Eu am plecat acasa, la Bacova, în vacanta si am ajutat-o pe mama sa desfaca porumbul, sa scoata cartofii si pe atunci au venit rusii. Pe data de 18 septembrie au venit primii rusi în satul nostru. Eu eram pe câmp, sa adun niste dovleci cu roaba, când am vazut venind o ceata de calareti rusi. Dar nu au avut treaba cu mine, se duceau în sat. N-au avut gânduri crude, caci în sat nu s-a întâmplat nimic. Aceasta a fost prima noastra întâlnire cu rusii. Si, începând cu ziua când au ajuns germanii la Liebling, auzeam mereu tunurile bubuind. Ori de cate ori lucram pe câmp sau la vie auzeam tunurile bubuind. Si când nu le mai auzeam, stiam ca germanii s-au retras.

La sfârsitul lui octombrie a început din nou scoala si am fost chemat la Timisoara. De-abia ajunsesem acolo când, în noaptea dinspre 30 spre 31 octombrie, avioanele germane atacau Timisoara. Nu aruncau bombe incendiare si grenade, ci doar bombe explozive. Pagubele nu erau prea mari, multe ferestre s-au spart si multe case nu mai aveau acoperis. În ziua urmatoare, când ma duceam sa vad ce pagube au fost facute, am fost prins si obligat sa ajut sa punem tiglele pe acoperisul de la primaria veche. Si asa a trecut luna noiembrie si a sosit decembrie.

Am auzit zvonindu-se ca am putea fi deportati, dar nimeni nu dadea crezare acestui zvon. Nu stiam ce sa credem despre ce se va întâmpla cu noi. În data de 13, 14 ianuarie a început ce va urma. Chiar eu am vazut de pe geam cum erau prinsi primii oameni si dusi într-un centru de concentrare (o cladire în care erau strânsi mai multi etnici germani, în vederea deportarii; existau mai multe în oras, n.n.). Eu, personal, nu ma gândeam ca ma vor lua si pe mine. Dar, în seara urmatoare, duminica, 14 ianuarie, erau si ei unde ma aflam eu, la parohia preotilor salvatorieni. Au luat patru persoane: pe Pater Johannes, doi teologi si pe mine. Ceilalti trei au fost eliberati, doar eu am fost retinut si, pe data de 17 ianuarie 1945, am fost urcat, împreuna cu altii, în vagonul care pleca spre Rusia. Nici unul dintre noi nu-si putea imagina cât de greu ne va fi. Eu îmi spuneam: ?Bine, probabil ca vom lucra câteva luni de zile, poate chiar si un an. Nu va fi o munca usoara, va fi ca la armata." Dar închipuirile noastre au fost mult depasite în sens negativ. Am plecat în miez de iarna. În vagon era o soba mica, dar nu erau lemne. Ca sa ne facem nevoile corporale, am facut o gaura în podea. La Iasi si, mai târziu, la Ungheni, am fost mutati în vagoane rusesti. În aceste vagoane erau înghesuite de trei ori mai multe persoane, femei si barbati, decât în celelalte vagoane. În vagoane erau niste scânduri (scândurile erau fixate pe un schelet metalic, cam la nivelul bustului, n.n.), pe care se dormea câte sase ore, dupa care urmau ceilalti sa doarma si noi sa stam. În aceste conditii am fost transportati pâna când am ajuns în 31 ianuarie 1945 în Saporoshje. De acolo am plecat într-un mars de sase kilometri pâna în centrul orasului Saporoshje. Aici era partea noua a orasului, unde am vazut primele blocuri, sigur ca mult mai primitive decât cele din ziua de astazi. În mare parte, blocurile erau arse. Noi am fost dusi într-o fosta sala de club.