Villalba, octombrie 1990

 - Ați ales locul pe care este plasată casa sau este o întâmplare?

 -  L-am ales. N-aș putea locui  de  bunăvoie  într-un spațiu cu care să nu am un schimb de vibrații, o anume  rezonanță. Este un loc specific al acestei zone, încă necontaminat. Trăiesc aici oameni care vorbesc așa, ca în Cervantes?O limbă extrem de nuanțată, plină de intonații, pură ca muzica. O spaniolă splendidă!  De la fereastra de sus se vede Escorialul și crucea  de la Valle de los Caidos.  Locuri foarte legate de pasiunile mele politice, literare și artistice. Mă uit la Escorial și văd singurul imperiu just care a existat pe lume și care a fost  Imperiul Spaniol. Ce altă țară și-a propus să cucerească lumea ca s-o creștineze și să facă din toți oamenii niște ființe egale?! Conceptul de imperiu, văzut de Carol Quintul și Filip al II-lea, ambii pe fondul ideologic al celebrei școli de la Salamanca, este impresionant. Atunci s-a pus problema  apărării drepturilor omului în cele trei Americi. După legi promulgate la Escorial, indienii trebuiau să fie  egali cu spaniolii. Numai într-o societate creștină  se poate vorbi de o astfel de egalitate. Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, prinți creștini, au avut acest ideal politic, au creat o imagine a omului ? a românului, mai precis ? apărat de libertatea instituțiilor și a spiritului, asemănător cu imaginea spaniolă contemporană cu ei. Am descoperit o mulțime de asemănări, extrem de profunde între România și Spania? În lungile convorbiri cu profesorul Alexandru Busuioceanu - mi-a fost profesor  la   Litere   și   făcea   parte   din   gruparea Gândirii -  reîntâlnit  în exil, la Madrid, discutam pe baza unor mărturii descoperite de el în literatura istorică spaniolă. Exista un manuscris al său în legătură cu toate aceste similitudini româno-spaniole, dar nu mai știu ce s-a ales de el după  moartea lui în 1961?

       - Vorbiți-mi despre o interferență mai puțin cunoscută, despre care discutați cu profesorul Busuioceanu ...

       - Influența pe care noi am exercitat-o, prin vizigoți, asupra Spaniei. Influență politică și culturală. Busuioceanu a descoperit, prin cronicile spaniole din evul mediu și mai târziu, date foarte interesante. Așa, de exemplu, vizigoții s-au considerat  geți și pentru că trăiseră un secol și jumătate în Dacia, înainte de stabilirea în Spania, dar și pentru că era convenabilă confuzia între geți și goți, care îi elibera de apartenența la originea barbară. Vizigoții îi considerau pe Zamolxe, Burebista, Deceneu, ca aparținând propriei lor culturi. În finalul asediului Granadei  - la sfârșitul  secolului al  XV-lea - Nebrija prezintă reginei Isabel prima gramatică scrisă într-o limbă neolatină. Atunci este însărcinat de regii Spaniei să creeze emblema, el escudo, a noului stat spaniol. Printre simbolurile heraldice din această emblemă se află jugul cu săgeți, simbolul  heraldic tradițional al dacilor. În toate cronicile vizigoților  se vorbește despre vitejia și măiestria arcașilor din Carpați. Cred că România aparține de multă vreme comunității hispanice.

         - V-au interesat și v-au inspirat miturile și istoria. Ați găsit în ele substanța perfectă pentru cărțile dumneavoastră, altfel, de o acută actualitate?

       - Prin 63,64, am stat la Paris și m-am dedicat cercetărilor vieții lui Platon. Am căutat prin biblioteci, librării, tot ce s-a scris despre el. Mă obseda ideea romanului Scrisoarea a VII-a, scrisoare pe care eu am transformat-o în roman, în care  Platon are o experiență aproape mistică și revelația Atlantidei, de când aflasem despre cele trei călătorii ale lui la Siracuza. Îl cunoșteam pe ambasadorul Italiei la Paris, eram prieteni și i-am vorbit despre ideea mea cu  romanul și cu Siracuza. M-a invitat, în numele guvernului italian, să petrec o lună la Siracuza. M-am dus acolo cu nevastă-mea, am stat vreo două săptămâni în Sicilia și am văzut locurile pe care știam că le văzuse și Platon. Mă interesa acest fundal în măsura în care puteam proiecta pe el conflictul dintre rațiunea pură, filozofia, și rațiunea impură, politica. Romanul este și cred că va mai fi de o mare actualitate, și pentru că Platon este mereu actual și se află în toate schimbările importante din istoria Occidentului, dar și ca o biografie în sine.

        - Să trecem Pirineii, într-un alt imperiu, cel Roman, ca să ajungem la cealaltă extremitate și la Carpați.  Aveți o foarte bună memorie. Cu detaliul care colorează aducerea aminte, vă rog să descrieți locul și timpul în care  v-ați născut. Care vă sunt primele amintiri?

        - M-am născut la Segarcea, la sfârșitul lui decembrie 1915, ultima zi din an după stil nou. Momentul în care sămânța încolțește în pământ. Înainte de a împlini un an a izbucnit primul război mondial. Tata era inginer agronom pe domeniile Coroanei, a plecat pe front, mama a rămas singură cu mine și,  când  nemții înaintau către vechiul  Regat, ea s-a retras cu mine în brațe, călătorind cu trenul zile și nopți întregi, la Vaslui, unde era familia ei. Primele mele amintiri sunt de la Vaslui. Mi-aduc aminte foarte bine de bunicii mei, de frații tatei care veneau de pe front și povesteau tot felul de lucruri. Aveam doi sau trei ani. Parcă văd casa familiei Tănase, celebrul actor? Mama lui Tănase căreia eu îi spuneam ?mămuța? avea grijă de mine, se juca împreună cu mine. Îmi plăcea să merg cu bunicul meu la cofetărie. Văd și-acum un borcan imens plin cu bomboane colorate în care aveam voie să bag mîna și să scot câte bomboane puteam. Mi-aduc aminte de retragerea rușilor din noiembrie 1917. N-aveam nici doi ani. Mi s-a întipărit  imaginea unei margini de drum, cu copacii desfrunziți în ploaie, cu ultimele frunze care cădeau. Plutea în aer o mare bucurie care mă molipsea și pe mine cumva. Întotdeauna am simțit că port  amprenta acelui spațiu în care mi-am trăit primii ani ai copilăriei: colinele Moldovei dintre Prut, Siret și Carpați. Tatăl meu a avut un frate mai mare, Alexandru, care a murit la Turtucaia, îmbrățișând tunul. O stradă din Râmnicu-Sărat îi purta numele sub care scria: Erou al războiului pentru reîntregirea neamului.

        - Ați pus cap la cap secvențe dintr-un film. La Cahul când ați ajuns?

        - Imediat după război. Tata a fost numit inginer agronom la Cahul, în Basarabia revenită de curând la patria mumă. Păstrez din acele zile o amintire foarte puternică. Aveam cam trei ani și jumătate, patru poate. Într-o zi, sătul de viața de copil, am fugit de acasă. Am ieșit din oraș, mi-aduc aminte foarte clar de niște râpi enorme, galbene, și de un drumeag care trecea pe lângă râpile alea, și mergeam, mă îndepărtam din ce în ce mai mult de Cahul, mergând către vest. Poate era un prim voiaj către Spania. (Râde) Am avut noroc. Era după-amiază, cald, zi de vară,  mergeam  prin  praful  ăla pe deasupra râpilor? N-am avut timp să mă îndepărtez prea mult. Nu mai vedeam orașul când mi-a ieșit în cale o trăsurică? Era un prieten al tatii care m-a recunoscut. Bineînțeles că m-a înșfăcat de mână, m-a suit în trăsură și m-a readus acasă.

        - Atâtea detalii ale unor amintiri de la o vârstă atât de fragedă. Dar primele cărți și primii ani de școală?

        - Prima carte pe care mi-o amintesc sunt poveștile cu Gruia lui Novac. Era o carte ilustrată pentru copii pe care o citeam și-o reciteam de-o înnebuneam. A fost prima mea pasiune literară, cam pe la șase ani. Între timp ne-am mutat de la Cahul la Chișinău, tata având un post mai important. Mi-au rămas în minte casele de la Chișinău și vacanțele pe care le petreceam la mânăstirile  Căpriana și Condrița. Ne-am mutat apoi în Moldova, într-un sat din județul Roman. Acolo am făcut prima clasă primară cu domnul Mazăre, învățătorul care venea acasă pentru că locuiam în afara satului și nu puteam să merg în fiecare zi la școală. Fratele meu, care era cu patru ani mai mic ca mine, stătea sub masă în timpul lecțiilor. Într-o zi i-a spus: ?De ce te cheamă Mazăre?  Mai bine te chema Harbuz!? Eu vorbeam atunci cu un accent foarte moldovenesc. Când ne-am mutat la București, aveam șase ani și ceva, a trebuit să fac eforturi mari ca să înlocuiesc multe cuvinte pe care nu le înțelegea nimeni și să-mi lepăd accentul moldovenesc în schimbul unuia muntenesc, de bucureștean. Aveam șapte ani și în fiecare joi sau vineri, când apăreau ?Universul copiilor? și "Dimineața copiilor?, mă duceam la chioșc, le cumpăram și le citeam cu o mare pasiune. Ca și pe ?Păcală?, ?Tândală? și altele.

        - Elevul căror școli din București ați fost?

        - Întâi am fost la Popa Rusu, la școala primară de pe strada cu același nume și unde premianta întâi era o fată. Era o școală de fete. În clasă erau vreo douăzeci și cinci de fete și vreo șapte-opt băieți. Marea mea ambiție era să ajung primul. Și-așa a fost. Eram un elev foarte bun în clasele primare. După aceea m-am calmat. N-am mai luat premii niciodată în liceu.

         - Care a fost liceul dumneavoastră ?

         - Sfântul Sava. Tot liceul l-am făcut la Sfântul Sava.

-         Din promoția dumneavoastră ce nume importante ulterior puteți evoca?

       - Unul din prietenii cei mai buni și coleg de bancă patru ani, Alexandru Căpșuneanu, care a devenit ofițer și a fost rănit în cel de-al doilea război mondial, în Basarabia, este acum la München și ne vedem cel puțin o dată pe an. Un om cu totul deosebit și plin de umor. Mi-aduc aminte cuvinte sau fraze întregi cu care Căpșuneanu definea un elev sau un profesor. Era foarte spiritual. Florin Mironescu, un alt coleg, este acum în Elveția. Părinții noștri fuseseră și ei colegi la Academia de Agricultură. Cu Florin am fost coleg în clasele primare, la  liceu, în facultate, și apoi la Ministerul de Externe. Pe urmă la consulatul de la Viena și mai târziu în exil. De la opt-nouă ani am fost tot timpul pe același drum.

        - Când ați început să scrieți?

      - Pe la zece-unsprezece ani am scris primul meu roman care se intitula Aventurile căpitanului Remy și era foarte influențat de Jules Verne. Intrasem în pasiunea Jules Verne. Ca lectură a acelei vârste, ?La Medeleni? și un roman al lui Radu Rosetti, ?Păunașul codrilor?. Mai era și primul volum din ?Cei trei mușchetari?. Pe la doisprezece-treisprezece ani am intrat în lectura clasicilor. Am descoperit teatrul lui Alecsandri, care mi-a plăcut la nebunie. Recitam ?Farmazonul din Hârlău? și o mulțime din comediile lui pe care le găseam geniale. La treisprezece ani am avut scarlatină, am stat o lună izolat de restul casei și în fiecare zi citeam o carte. În fiecare seară tata îmi aducea o carte pe care o cumpăra special pentru mine.  Mâncam cărțile. Tot atunci am început să scriu primele poezii.

        - Ce vă inspira: boala sau cărțile?

       - Primele poezii erau gastronomice. N-aveam voie să mănânc o mulțime de lucruri, aveam o poftă nebună de mâncare și visam curcani și sarmale. Tot în acea perioadă am început să scriu poezii foarte melancolice. Intram în adolescență. Tata a citit poeziile și mi-a spus că-i plac foarte mult. Mie nu-mi prea plăceau, dar îmi dădeam seama că eram în acele versuri mai mult decât în oricare altă manifestare a mea, mai mult decât în joacă. Duceam atunci, la treisprezece ani, o viață dublă. Pe de o parte, făceam războaie, ne băteam cu arcul și săgețile, apoi am trecut la fotbal pe maidane, cu băieții de pe Costache Negri sau Podul Elefterie sau Carol Davila, și, pe de altă parte, mergeam acasă și mă cufundam în cărți. Începusem să adun o mică bibliotecă și toți banii pe care îi aveam îi  cheltuiam pe cărți. S-a întâmplat ceva  atunci.  Puteam  să devin un fotbalist sau un general? Am  devenit  însă  scriitor.

        - A învins dorința de cunoaștere în dauna dorinței de afirmare și de rapidă  celebritate?

        - Poate? Deși  armata  este  și  ea  cunoaștere.

Mi-aduc aminte că primele lecturi care au avut  o influență   decisivă   asupra  schimbării  mele   fundamentale, au fost Eminescu și Schopenhauer. În plină criză adolescentină, la șaisprezece ani, - eram îndrăgostit, în fiecare lună mă îndrăgosteam de altă fată - m-am despărțit brusc de activitățile sportive și militare și m-am dedicat exclusiv și cu pasiune literaturii. Peste tot, chiar și în clasă, în timpul orelor, citeam, pe sub bancă, romane, poezie sau filozofie?Am avut un mare profesor de română, Raoul Theodorescu. A trăit vreo nouăzeci și ceva de ani. Îmi dădea nota zece pentru că aduceam mereu câte o poezie sau o schiță. Avea un talent pedagogic extraordinar. De la lecțiile lui am păstrat o admirație pentru Eminescu și pentru doi mari prozatori: Odobescu și Duiliu Zamfirescu. Tot atunci am început să public. La șaisprezece ani am publicat prima poezie în revista Colegiului Sf. Sava. Am avut un noroc imens. Poezia a fost comentată foarte favorabil de un poet foarte cunoscut la acea vreme, Nicolae  Crevedia, care scria la  Calendarul, ziarul lui Nichifor Crainic. A dedicat, în pagina a doua a ziarului, un articol întreg revistei liceului, scoțând în relief poezia mea. Am fost foarte plăcut surprins. Familia mea a fost de asemenea impresionată.

        - Familia înțelegea și vă încuraja pasiunea pentru literatură?

        - Până la un punct. Părinții mei vroiau ca eu să fiu premiant și nu eram. Asta era sursa unui conflict permanent. Eram tot timpul sfătuit să mă țin de carte, nu de cărți. Eu nici nu vroiam să aud. Eram într-o permanentă înfruntare cu părinții mei. Începusem să public și-n reviste consacrate de literatură, ceea ce mă încuraja foarte mult. Tata se mândrea cu asta, arăta revistele prietenilor? Într-o zi, prietenul lui cel mai bun, domnul Teodorescu, director general în Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, care scrisese un tratat celebru despre vin, m-a luat deoparte și m-a întrebat: ?Dragă Vintilică, suferi de ceva, îți lipsește ceva, de ce ești așa de trist?!? Aveam eu ce-mi trebuia pe planul strict material al existenței, dar mai aveam și tristețile metafizice pe care ei nu le înțelegeau. Am terminat liceul cu un efort extraordinar ca să-mi mulțumesc familia. Am ieșit al doilea la bacalaureat,  spre surprinderea tuturor.

-         Alegerea drumului universitar a fost cea care se întrevede din mărturisirile de până acum?

       -  Nu, pentru că am ales un compromis între ceea ce vroiam eu și ceea ce vroiau ai mei.  Eu doream să urmez Filozofia, iar mama Dreptul. Visa să ajung profesor la Drept și apoi, logic pentru acea vreme, ministru. Mama mă vedea ministru. M-am înscris la Drept și la Filozofie. La Drept nu-mi plăcea de loc. La Filozofie îmi plăceau unii profesori, Al.Marcu, Al.Busuioceanu, Nae Ionescu, Caracostea, Bagdasar,  alții deloc. Mi-aduc aminte de cursurile extraordinare ale lui Tudor Vianu, pe care l-am cunoscut mai îndeaproape un an mai târziu, când m-am apropiat de Gândirea și, prin Nichifor Crainic, i-am cunoscut pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, toți marii poeți de atunci.

           - Ce a însemnat pentru dumneavoastră,  intrarea în grupul celor de la Gândirea?

           - Un moment extraordinar. Mi-aduc aminte și acum de ziua în care Alecu Gregorian, care dirija pe atunci o revistă studențească, aflând de poeziile mele ? eram prin anul întâi sau doi parcă ? m-a luat și m-a dus la revista Gândirea.  M-a întâmpinat în hol un miros de trabuc foarte intens. Era mirosul  trabucului pe care-l fuma fără încetare Nichifor Crainic. Am așteptat cam o jumătate de oră. Când m-a poftit în biroul lui eram mut de teroare și de admirație. Nu știam ce să spun.  Mi-a spus el în schimb o mulțime de lucruri despre revistă, despre poezie? Știa că scriu versuri  și  mi-a  cerut  să-i aduc  un grupaj de poezii. Altceva nu așteptam. A doua zi i-am dus șase poezii. Peste o lună am apărut în Gândirea. Știu că am ieșit cu revista în mână din redacția Gândirii, care era pe strada Domnița Anastasia, în coasta Ministerului Lucrărilor Publice, și mi se părea că, grație acelei poezii publicate de mine, lumea avea să se schimbe. Și cu încrederea asta în puterea scrisului meu, am rămas până acum. De câte ori îmi apărea în Gândirea o poezie  o nuvelă sau un eseu, eram sigur că a doua zi avea să aibă loc în omenire o schimbare fundamentală. La fel și acum. Atunci însă, pentru mine era intrarea pe un făgaș nou.  Se întâmpla ceea ce eu visasem: să scriu și să public. După mai multe luni  de  colaborare la  Gândirea,   într-o zi,   Nichifor Crainic mi-a spus: ?Mă, tu ești un poet!? Mă invita câteodată la masă, mergeam cu el la restaurante, vorbeam ore în șir plimbându-ne? El stătea pe strada Polonă, eu pe Precupeții Noi - General Broșteanu care dădea în Calea Dorobanților. Ne vedeam destul de des. Veneam uneori pe jos din Domnița Anastasia  până acasă. Erau tot felul de reviste literare pentru tineret. Colaboram la ele și mă împrietenisem cu colegi de generație. Mi-aduc aminte în special de Ovid Caledoniu, cel mai bun prieten al meu, poet, Axente Sever Popovici, filozof, asistent  al  lui  Nae  Ionescu,  Ion Șiugariu, Horia Nițulescu, Miron Suru... Ion Frunzetti s-a alăturat și el grupului nostru. Eu l-am dus la ?Universul literar?, unde a început să publice. Eram o serie de tineri din toată țara, adunați fie în jurul revistei Gândirea, fie în jurul altor publicații, care alcătuisem un fel de grup generațional. Comunicam unii cu alții foarte mult, discutam enorm, ne plimbam uneori toată noaptea dezbătând fel de fel de probleme. Eram siguri că generația noastră avea să fie în curând o generație de scriitori și de gânditori destinată unui renume universal. Nu știu pe ce se baza această credință, dar știam cu toții precis că noi aveam să ducem mai departe mesajul Gândirii. Ceea ce reproșam noi Gândirii, sau mai bine zis ceea ce nu ne mai ajungea, era faptul că, deși împlinise România în literatură, făcuse un salt uriaș față de generațiile anterioare, în literatură și filozofie, îi dăduse pe Crainic, Blaga, Voiculescu, Dan Botta, care proiectaseră un conținut spațiului românesc, României Mari, rămăsese totuși, izolată între frontierele acestei perfecțiuni geo-politice. Iluzia și dorința noastră era să spargem aceste limite și să devenim scriitori universali,  cunoscuți  de  omenirea  întreagă.  Atunci ne-am hotărât să facem o revistă care să exprime toate aceste aspirații. Am numit-o Meșterul Manole. Aveam colaboratori și din alte țări. Eu fusesem în 1938 la Perugia și-l cunoscusem pe Marcello Camilucci, poet și profesor italian care a devenit colaboratorul nostru, și mai atrăsesem și alți intelectuali din străinătate care cunoșteau literatura română.

         - Cine edita revista Meșterul Manole?

         - Miron Suru. Tatăl lui avea o librărie pe Calea Victoriei și o editură. Acolo am publicat și primul meu volum de poezii, Procesiuni.                    

         - Cum a reacționat Nichifor Crainic la apariția revistei dumneavoastră?

         - Nu i-a plăcut deloc. M-a chemat în biroul lui unde am trăit o scenă cutremurătoare. Mi-a spus: ?ori, Gândirea, ori Meșterul Manole! Nu-mi place ce faci, știu că ai să pleci de aici, și-ai să mă critici, și-ai să mă înjuri, cum au făcut-o atâția alții pe care eu i-am ajutat să se afirme??  I-am  răspuns:  ?Domnule  profesor, n-am de gând să plec de la Gândirea, asta este o altă revistă, cu un alt mesaj, care continuă într-un fel Gândirea, însă dacă mă forțați să aleg, aleg Meșterul Manole.? S-a supărat. A strigat după mine: ?Te scot din gruparea revistei!? Am plecat pe jos până acasă. Locuiam atunci pe Calea Dorobanților 136, peste drum de Televiziunea de astăzi, care era pe atunci un maidan imens. Parcă-mi căzuse lumea în cap. Mă simțeam trist și dezamăgit. Plecarea mea de la Gândirea  mi se părea o tragedie, dar nu puteam să fac într-alt fel. M-a impresionat că tinerii cu care făceam revista au rămas alături de mine, cu o singură excepție: Ștefan Baciu, care a preferat să rămână la Gândirea. Revista a apărut doi ani și ceva. A venit războiul, noi ne-am răspândit, iar Meșterul Manole a murit în 1941. Viața acestei reviste se află în cele vreo zece numere care au apărut.

        - Vedeți posibilă continuarea acestei reviste, astăzi?

        - Cum să nu, chiar mi-a scris profesorul Alexandru Husar de la Iași, spunându-mi că ar fi momentul să reapară Meșterul Manole. Este doar simbolul creației prin sacrificiu. Numele i l-a dat Horia Nițulescu. Am înțeles că nu poți realiza nimic extraordinar în viață decât punând la temelie un mare sacrificiu. Și lucrul acesta s-a adeverit. Noi toți ? mă refer la cei care am scos revista ? am depus la picioarele propriei noastre creații un sacrificiu sângeros, aș spune.  Cred că este și acum momentul să apară această revistă al cărei simbol etern este legat de destinul însuși al României de totdeauna, care s-a realizat excepțional în artă ? mă gândesc la arta populară, la Brâncuși și la alte genii - în  timp  ce  în  istorie  a fost întotdeauna o sacrificată. România s-a realizat întotdeauna numai pe plan spiritual, sacrificiul ei în istorie sau în politică a fost mereu sângeros și crunt, iar din sacrificiul acesta a ieșit întotdeauna, ca o pasăre Phoenix, o capodoperă. ?Măiastra? lui Brâncuși spune foarte mult. Este o pasăre care își ia zborul de undeva, de pe un tărâm românesc, plin de sânge și de durere, și se îndreaptă spre o pace și o liniște universală care este pacea și liniștea capodoperei.

        - Să revenim la anii de universitate. Ați terminat studiile celor două facultăți pe care le-ați început?

        - Învățam și luam examenele împotriva voinței mele. Nu vroiam s-o supăr pe mama, dar nu-mi plăcea deloc Dreptul. Pe de altă parte, urmam Filozofia în legătură cu care mi-am dat seama de la început că nu era o cheie pentru mine. Căutam altceva. Înaintam încet-încet pe un drum care mă ducea spre a treia treaptă, de care vorbește Kirkegaard. El distinge trei trepte către adevăr: estetică, etică și religioasă. Cine ajunge la a treia treaptă, ajunge la cunoaștere și la adevăr. Eu, datorită influenței lui Nichifor Crainic și a tuturor celorlalți de la Gândirea, Blaga, Voiculescu, Stăniloaie, marii teologi și filozofi care colaborau acolo, mă îndreptam către o cunoaștere mai spirituală și mai valabilă decât gândirea filozofică. Am renunțat la Filozofie și m-am înscris la Litere. Am dat acolo de profesori extraordinari, cum era Caracostea, dar și de alții care nu mă satisfăceau în nici un chip. După un an am renunțat și la Litere și am rămas la Drept numai pentru gândul de a-mi lua o licență cu care să pot intra în diplomație. Visul meu era să fiu ca Duiliu Zamfirescu: romancier, poet și diplomat. Sau ca Blaga, Aron Cotruș, Paul Claudel. Asta mi-ar fi permis să văd multe țări, să cunosc multe limbi și să pot scrie? La un moment dat ? deși scriam la aproape toate revistele  literare  din  țară,  și  eram  foarte  cunoscut ? mi-am dat seama că nu mai puteam să trăiesc în acea situație de conflict cu ai mei și de insatisfacție totală în ceea ce privea viața universitară. Eram în anul trei la Drept, luasem toate examenele, dar mi se părea că nu se va termina niciodată. Mi-a venit ideea să fug în coloniile portugheze. Aveam un prieten al cărui cumnat era căpitan pe un vapor comercial. Am aranjat să-mi găsească un loc pe vaporul lui. Visul meu era Angola. Citisem cărți despre istoria Portugaliei și aveam o admirație față de imperiul colonial portughez de pe vremuri. În ultimul moment însă, deși plecasem de vreo doi ani de la Litere, un cunoscut care mă admira ca scriitor, era secretar la Litere, m-a reînscris și am continuat să-mi dau examenele. Așa că n-am mai fugit în Angola. Am continuat să-mi dau toate examenele și la Filozofie și la Drept.

            - Plecarea la Roma a fost o salvare sau un prim semn că visul era pe cale să se împlinească?

            - Cam așa ceva. Pe la începutul lui 1940, Alecu Gregorian a fost numit consilier de presă la Roma.  Mi-a propus să merg cu el ca atașat de presă. Eu învățasem italienește. A fost foarte ușor. S-a dus la Giurescu, ministrul de atunci al Propagandei, care a acceptat și mi-a semnat numirea. A fost prima mea victorie care conta în familie. I-am spus tatii: ?Nu am fost un student prea bun, dar acum am o leafă mai mare ca tine?? Dar, cu câteva zile înainte de a pleca, România a trebuit să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. O dramă cumplită. Mergeam pe Calea Victoriei singur, noaptea, era foarte multă lume pe străzi, toată lumea vorbea numai despre această catastrofă și mi se părea că asist la sfârșitul lumii. Chiar era sfârșitul unei lumi românești. Se încheia un ciclu din istoria României. Mă gândeam ? și n-am încetat să mă gândesc de atunci la asta ? de ce îmi fusese scris mie să asist la o înfrângere și nu la o victorie, cum trăiseră părinții mei? Chiar atunci, pe stradă, m-a cuprins o dorință de a evada din prezentul acela înfiorător și plin de umilință. Scăparea mi s-a arătat ca o viziune cinematografică: făceam parte dintre tinerii războinici ai lui Mircea cel Bătrân și cu el împreună, călare, am intrat în Marea Neagră, luân-d-o în posesiune. Era o scenă impresionantă din istoria României, la care eu participam. De multe ori, în viața mea de exilat umilit adesea de situații teribile, m-am salvat gândindu-mă că luasem parte la acea scenă extraordinară. N-am mai putut să plec la Roma, s-a schimbat guvernul și a devenit ministru al Propagandei Nichifor Crainic, cu care eu rupsesem orice legătură. Între timp îi apăruse cartea celebră ?Nostalgia paradisului? și-n Meșterul Manole i-am făcut un elogiu extraordinar. Într-o zi, amărât, cu sentimentul că totul s-a terminat, m-am dus la minister. Director de cabinet era Pan Vizirescu care, cum m-a văzut, mi-a spus: ?Unde umbli domnule, că te caută ministrul de zile întregi?? Eram foarte emoționat când am intrat la Nichifor Crainic. Trăgea din trabuc, ca de obicei. M-a privit serios, ca și cum nimic nu se întâmplase între noi: ?Ce vrei, să rămâi aici, șef de cabinet, sau să pleci atașat de presă la Roma?? N-am putut să-i spun că vreau la Roma. ?Domnule  ministru,  vreau   să   fiu   șef  de  cabinet?,

m-am auzit spunându-i, deși nu-mi plăcea postul și știam că nu sunt făcut pentru asta. El a fost foarte impresionat de alegerea mea și-am rămas șef de cabinet. Aveam puterea în  mână.  Un  șef de cabinet era aproape cât un ministru. Am rezistat două săptămâni. Îmi telefonau directorii de ziare, prefecții din toată țara? Dădeam ordine. Eram acolo de la opt dimineața până pe la unu, două noaptea. Dar nu de asta n-am rezistat. Nu-mi plăcea deloc ce făceam. Într-o dimineață i-am spus: ?Domnule ministru, vă rog să-mi dați voie să plec la Roma.? Mi-a spus cuvinte emoționante, că și-a dat seama că nu l-am trădat? Mi-a semnat numirea și-am plecat la Roma. În iulie 1940 mi-am luat funcția foarte în serios.  Am intrat în legătură cu toate ziarele și publicațiile de la Roma. Începusem să public articole despre România peste tot. Munceam enorm, n-aveam timp să mănânc și să dorm și-n scurt timp abia mă mai țineam pe picioare. Pe atunci ministrul plenipotențiar al României era Raoul Bossy, ambasadorul la Vatican era N. M. Petrescu Comneni. Au venit atunci la Roma primul ministru Gigurtu, ministrul de externe Manoilescu?  În gară  erau  primiți  de  Mussolini. 

L-am cunoscut pe Mussolini și întreg guvernul italian de atunci. La începutul lui septembrie a fost cedarea Transilvaniei. A plecat din țară regele Carol al II-lea, a venit la putere mareșalul Antonescu și Garda de Fier. Nefiind legionar am fost scos din post de alte trei persoane. Unul dintre ei, poetul Nicu Caranica, s-a mutat în apartamentul meu de la Roma.

              - V-ați întors imediat în România?

             - Nu, nu doream să mă întorc încă în România. Doream să mai  rămân la Roma.

              - Începuse exilul?

              - Nu, dar nu vroiam să am contact cu noua situație din România. Mi-era foarte clar că nefiind legionar n-aveam porți deschise în România. Rămâneam la Roma sperând într-o apropiată schimbare. Pe la sfârșitul lui octombrie a venit în vizită la Roma mareșalul  Antonescu. Am fost chemat de ambasadorul legionar care m-a rugat, întrucât cunoșteam foarte bine presa italiană, să-i prezint lui Antonescu  pe  toți  directorii  ziarelor  din  Roma.  În-

tr-adevăr,  într-o  după  amiază,  la  legația   României

i-am fost prezentat lui Antonescu și eu i-am prezentat toți gazetarii importanți din Roma. Toată lumea a fost  decorată de guvernul italian, afară de mine care nu mai eram în funcție. A fost unul din momentele politice cele mai importante la care am asistat în viața mea. Am fost zguduit de patriotismul și inteligența mareșalului Antonescu. Era impecabil, în uniformă, simplă și elegantă, vorbind o franceză fără cusur și apărând drepturile României asupra Transilvaniei. A fost foarte aspru și foarte curajos față de Mussolini și față de guvernul italian. La fel a fost mai târziu în fața lui Hitler. A fost un om care a trăit impecabil și a murit impecabil. Un erou național și poate cel mai mare om politic pe care l-a avut România în secolul XX.

             - Cât timp ați mai stat la Roma după această vizită?

             - Cât mi-au ajuns banii. În decembrie 1940 am ajuns la București. Ministrul Propagandei era un domn pe care-l chema Constant. Mi-am dat bineînțeles demisia. Parcă eram într-o țară străină. Toată lumea mă întreba: ?Ești legionar ?? ?Nu.? ?Atunci nu e  nimic de făcut?, mi se replica. Mă întorceam acasă neputincios. Toate ușile îmi erau închise.  Într-o dimineață deschid radioul și aud, în locul binecunoscutului refren legionar, ?Hai lelițo-n deal la vie?. Era semnalul cu care se deschideau programele radioului  înainte de instalarea la putere a Gărzii de Fier. Am înțeles că guvernul legionar căzuse. Gregorian a scos un ziar la care am început să colaborez. Câteva luni am fost concentrat. Între timp Nichifor Crainic a revenit ca ministru al Propagandei, dar nu m-a retrimis la Roma. Probabil pentru că scrisesem în presa de atunci un articol împotriva guvernului italian care consimțise la cedarea Transilvaniei.

             - Colaborarea la revista Gândirea când ați reluat-o?

           - Chiar atunci. Relația mea cu Nichifor Crainic s-a normalizat, ba chiar pot spune că  respectul și admirația reciprocă s-au aprofundat.  Peste toate astea însă plutea ceva extrem de apăsător și de neclar. Eram la ora aceea un cititor foarte pasionat al lui Rilke. Nu știam limba  germană,  dar  simțeam   nevoia s-o învăț. Cineva mi-a sugerat să solicit o bursă Humboldt ca să pot studia literele la Universitatea din Viena.