A scrie despre sau în închisoare

          De la Soljenitân la Dumitru Bacu, Paul Goma, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Herbert Zilber sau Lena Constante, de la Constantin Dumitrescu la Virgil Ierunca, Stelian Tanase sau Doina Jela [1], ne-am deprins sa întâlnim în cartile despre detentie fie autori martori, rememorând experienta careia i-au supravietuit si narând-o la persoana întâi, fie autori cercetatori care, în contact cu documentele mai degraba decât cu protagonistul, reconstruiesc la persoana a treia destinele frânte sau razbirea. Si într-un caz, si în altul, intentia cartii e asumata liber de un autor-autoritate care a ales sa scrie într-o clipa fertila a vietii sale.

Paginile de fata nu sunt pagini despre închisoare, ci pagini scrise în închisoare. Ele însumeaza declaratiile în ancheta scrise de Anton Golopentia începând cu a doua zi dupa arestare (care a avut loc la 16 ianuarie 1950) si sfârsind cu data de 26.5.1951, care premerge cu trei luni si jumatate moartea autorului, survenita la 9 septembrie 1951. Cartea aceasta nu se încheaga asadar, prin naratiune, în jurul vocii libere a lui A.G., ci rezulta din cazna unui dialog impus, în care "autorul" raspunde la întrebarile altora iar raspunsurile sale sunt acerb negociate în versiuni orale succesive înainte de a fi puse pe hârtie. Cititorului, pe buna dreptate nestiutor, îi amintim ca foile si cerneala necesare redactarii unei declaratii îi erau date detinutului numai dupa ce, în urma interogarii orale, se considera ca s-a ajuns la "rezultate" consemnabile sau, în mod exceptional si dupa cereri repetate, spre a scrie declaratii de completare, memorii etc. Deseori, si A.G. a vorbit despre asta, recuzitele scrisului veneau în acest ultim caz prea târziu, dorinta de a întregi cele spuse disparuse si partea aceasta "mai libera" a rostirii reintra în virtualitate.

În parte, si din ce în ce mai mult pe masura ce A.G. înainteaza, prin umilire si tortura, spre istovire, boala si moarte, anchetatorii devin "co-autori", punându-i în gura enunturi auto-incriminatoare prin care se declara "dusman al poporului", faptuitor al unor "acte dusmanoase împotriva Republicii", pasibil de condamnare la moarte sau cere sa lucreze în mina ori la Canalul Dunarea-Marea Neagra etc. Departe de a "supralicita", pasaje de acest tip i-au fost sugerate lui A.G., ca si altora, la care ele revin obsedant. Le-am întâlnit si reîntâlnit parcurgând volumele dosarului 40.002, au vorbit de altfel despre "recomandarile" de acest fel ale anchetatorilor si altii, între care H. Zilber:

Fiecare dintre noi se întâlneste o data în viata cu moartea, ca gradinarul din povestea persana, si fiecare fuge la Ispahan unde [ea îl] asteapta. Oamenii se nasc cu posibilitati multiple si le realizeaza haotic, pâna vine o zi când un fapt, poate divers, pune pecetea destinului. Din ziua aceea, nu mai exista scapare. Daca Nikolski n-ar fi vrut sa ma trimita la Canal, viata mea, poate si a altora, ar fi fost alta.

Faptul divers în viata mea se numeste Ceslanski, un fost functionar îmbracat în haine de maior de Securitate. Fusese însarcinat de Nikolski sa-mi faca formele de trimitere la Canal. Rasfoise dosarul si, de buna credinta, îmi spuse: "Eu trebuie numai sa te expediez de aici. Din curiozitate, am citit dosarul. Nu contine nimic. Degeaba nu te tine însa partidul aici. Probabil ca ai facut ceva. Ei nu se înseala. Îti propun o cale noua. Fa-ti o autocritica." Pe vremea aceea, pentru prima oara dupa 23 August 1944, se purta mult noua spovedanie. Multi au luat-o în serios. Printre prosti am fost si eu [?] (p. 60-61).

A departaja cu atentie ceea ce apartine discursului anchetatorilor de ceea ce apartine discursului firesc al celui anchetat e o operatie delicata, care impune lectura de ansamblu a textelor produse în detentie si în libertate (mai cu seama atunci când cel arestat practicase scrisul, cum e cazul lui A.G.). Aceasta operatie se cere însa asumata de editori, ea este obligatia morala a tuturor celor care încearca sa-i ghideze pe cititorii de astazi prin hatisurile întunecate ale epocii de care vorbim. Am încercat sa-i raspundem prin note atent însotitoare a caror lectura în paralel este, într-un volum de felul celui pe care îl prezentam cititorilor, mai necesara ca oricând, caci ele compara declaratii succesive ale lui A.G. cu declaratiile altora, spusele arestatilor cu spusele anchetatorilor, faptele reale cu scenariile construite de autoritati, scrisul liber cu scrisul în detentie etc.

Initiativa de a da statut de carte declaratiilor în ancheta ale lui A.G.

Daca ar fi iesit viu din închisoare, e putin probabil ca Anton Golopentia si-ar fi scris vreodata memoriile. Discret si tacut cu privire la sine, el ar fi pastrat în adânc chinul anilor sai neliberi, cum au facut-o atâtia altii. Gestul de a-si publica integral declaratiile e si mai improbabil. Din câte stiu, de altfel, nimeni nu l-a savârsit pâna acum.

Initiativa de a da statut si circulatie de carte declaratiilor în ancheta ale lui A.G. si durerii lor îmi apartine. Am actionat în spiritul ei timp de aproape trei ani, traversând perioade de îndoiala grea. Cine dintre noi si-ar vrea expuse gândurile macinate pe care, mai norocosi, ni le-am spus doar noua însine interior, oferindu-le rar ascultarii unor oameni apropiati si, chiar în asemenea cazuri, regretând-o aproape instantaneu. Solitar si complex, Anton Golopentia nu practicase decât în scrisori-dar confesiunea, în anii sai de adolescenta, si atunci abordând o singura fateta a existentei, cu masura si seninatate. Or iata ca, la vârsta de patruzeci de ani, dupa ce muncise ca putini altii în cadrul Institutului Social si apoi al Institutului Central de Statistica, dupa o demisie fortata din postul de Director General al celui din urma si un an de somaj, A. Golopentia este supus, pe durata a aproape douazeci de luni, la chinul analizelor autocritice si al declaratiilor monoton reiterate pe care acest volum le aduce, fara a-l cruta, în fata cititorilor.

Cauzele care m-au împins la gestul de fata sunt greu de pus în cuvinte potrivite.

Prima, si cea mai importanta, este aceea de a face cu neputinta transformarea în fapt "natural", banalizarea celor petrecute prin nararea lor la persoana a treia: un individ a fost arestat, va fi avut niste culpe si a murit în cursul anchetei.

A doua cauza este reprezentata de numarul masiv de afirmatii neadevarate colportate în clara cunostinta de cauza de o serie dintre institutiile si oamenii implicati direct în anchetarea si moartea lui A.G. Cum unele dintre aceste afirmatii au început sa fie puse în circulatie, fiind socotite adevarate (caci era si ramâne în continuare greu de imaginat ca o institutie emite acte false cu privire la propria ei functionare), se impunea sa-i fie dat cuvântul, dincolo de moarte, celui pe care asemenea afirmatii continua sa-l lezeze de dreptul elementar la adevar.

A treia cauza este reprezentata de faptul ca declaratiile reproduse aduc pâna la noi cotidianul nemijlocit al anchetelor din închisorile politice ale S.S.I-ului, M.A.I.-ului si D.G.S.P.-ului de la începutul anilor 1950, pe care A.G. s-a straduit sa le înteleaga, în care a cautat, asa cum o facuse toata viata, sa descopere partea de învataminte, fara înversunare, cu buna credinta deschisa si urât înselata.

Compozitia volumului si sursele lui