Drumul refugiului

Săptămâni, chiar luni, acești oameni au mers din comună în comună. Sunt găzduiți de localnici în case, saraie, dorm pe jos, în caruțe. ?Dacă ajungeam într-o comună, noi mai întâi, aveam loc în casă, dacă n-aveam loc atunci ne culcam pe jos. Trebuia însă să fim atenți, căci venea câte un neamț și dacă vedea loc între mine și mama, acolo se culca. Ne mai feream noi de ei, că așa ne ziceau să ne ferim să nu ne facem de lucru cu ei. Erau plin de păduchei și ne temeam să nu ne umplem, asta era necazul. Dacă ajungeau premilitarii întâi, ei se culcau și noi, apoi, pe unde puteam sau dormeam în căruță, afară?, mărturisește Elisabeta Micailu.

?Când am ajuns la șoseaua principală era nenorocire. Era atâta lume și atâta armată și atâta înghesuială și zgomot și încurcătură, încât nu știam cum să mergem. Însă încet, încet s-a format o coloană de refugiați din Ciudei, o coloană care avea vreo cincizeci de căruți, dar am mers foarte încet. Când am ajuns la dealul Crasnei, acolo unde văzusem semnul, iarăși au fost probleme cu urcatul, caii iarăși trăgeau greu. În sfârșit, atunci tata a zis, singura soluție este să dăm jos sacii cu făină, erau doi de câte 45 de kg. Mamei i-a părut rău, dar până la urma am dat jos sacii de făină. Și tot se urca greu, fiindcă drumul era destul de prost. Se topise zăpezile. La un moment dat un neamț ne-a împins cu tancul ca să ne scoată până pe deal (?) Atunci deasupra noastră a venit un val de ninsoare, a început să ningă formidabil, zăpezile erau de vreo jumătate de metru. Am început să vedem morți pe o parte și pe alta a șoselei?, își amintește și Constantin Bândiu.

Iată ce povestește Silvian Dașchievici despre cel de-al doilea refugiu: ?Am călătorit cu căruța câteva zile și întotdeauna ni se schimba drumul pentru că practic ajunsese trupele sovietice în zona rspectivă și ne returnau pe altă cale ocolită și așa am ajuns până la Adjud. Drumul ăsta a fost îngrozitor?. Despre drumul celui de-al doilea refugiu își amintește cu tristețe și Ortensia Ungureanu: ?Ne-am dus până la Siret, însă acolo (?) Unii veneau pe jos, au fost mulți oameni care au plecat pe jos, oameni bolnavi, în vârstă, cu copii, cum au putut, ascunzându-se prin șanțuri.  În sfârșit, unii cu nimica, doar poate niște acte și câțiva bănuți ce-au putut să ia din casă. A fost o dramă pentru ei până au ajuns la aceste puncte. A fost așa? un mic exod al acelor disperați care nu concepeau să rămână sub sovietici. Trenul a mers douăsprezece zile?.

Trenurile erau pline de refugiați, gările la fel, sunt organizate puncte ale Crucii Roșii care organizau controale, ofereau refugiaților gustări și ceai. ?Mâncare ne dădea la fiecare, de trei ori pe zi. Aveam niște bilete și ne dădeau la fiecare.(?) O dată la un control, ne căutau de păduchi și pe unii îi trimeteau la etuvă, și pe alții îi dădeau la o parte, dar erau foarte puțin cei pe care îi dădeau la o parte. Eu am întrebat pe tata cei aceea etuvă și el mi-a spus că este un loc unde se spală, se opăresc hainele și unde faci și baie. Hop, când am auzât că faci și baie,  asta era o? Era o doamnă care se ocupa. Pe mine m-o dat de-o parte, adică să nu merg la etuvă, eu m-am dus acolo, la etuvă, unde am auzit că se face baie, da? femeia aceea mă întreabă: fetițo, da? tu ce cauți acolo că țe-am zis să nu te duci, ia vino dincoace. Păi, zic vreau să merg la etuvă. Da ce să faci tu la etuvă? Păi să fac baie? (E. Micailu). Și Ortensia Ungureanu își amintește că primeau bonuri de masă la cantină: ?... se făceau macaroane cu brânză, diverse, diverse preparate care se pot face, dar sățioase, nu pot să zic că