La una din ședințele Delegației permanente a organizației județene au venit securiștii și după ce, ca de obicei, ne-au legitimat (eram în locuința avocatului Kalmuschi), au ridicat două persoane și anume pe vicepreședinții Petrovanu, preot de la Racova, și Ghiță Popa, învățător de la Băsești. I-au dus la poliție și i-au bătut o noapte întreagă, printre cei mai înfocați agresori fiind șeful siguranței - securitate, Zeltzer. În urma acestor bătăi, preotul Petrovanu a murit după un an și jumătate în pușcărie, iar Ghiță Popa, mai rezistent, a supraviețuit până prin 1980. Fiul preotului, care era inginer în Ministerul Transporturilor, povestea că l-a căutat pe tatăl său în mai multe închisori, unde aflase de la cei care se liberaseră că ar putea fi, dar de fiecare dată era transferat pentru a nu putea fi găsit și asta până a decedat. Dar maltratările începuseră mai de mult, pentru că au fost maltratați pe stradă și desfigurați, crestați pe corp cu cuțitul, în timpul zilei, fruntași ai organizației Bacău, cum ar fi învățătorii Constantin Rotaru, Constantin Dăscălescu, Emil Moscu, profesorul de matematică Săndulache și mulți alții, pe care nu mi-i mai pot aminti acum, după 55 ani. De asemenea, au fost agresați bestial mulți tineri sau bătrâni, care-și exprimau dezacordul față de politica PMR (Partidul Muncitoresc Român), cum s-a numit PCR, până la preluarea puterii de Ceaușescu, în 1964.

Mie mi-a venit rândul la 13 martie 1945, când a avut loc prima din cele 4 arestări, pe care aveam să le suport sub regimul bolșevic din România. Era pe la ora 17 și mă îndreptam spre casă, pe strada centrală a orașului. M-am trezit deodată înconjurat de vreo 20-30 de utemiști foarte tineri, majoritatea evrei, care au început să mă bruscheze. Unii mă loveau cu pumnii, alții cu capete de lemn smulse din gard, iar câțiva dintre ei îi temperau pe ceilalți, spunându-le că trebuiesc dus la poliție. În aceste condiții am fost condus la poliție, unde, după percheziția de rigoare, am fost băgat în arestul din subsolul clădirii în care astăzi funcționează Arhivele Statului, de pe strada Războieni. Am stat trei zile fără să mă întrebe nimeni nimic, pentru ca în a treia zi, pe la orele 21, deci pe întuneric, să-mi predea actele și să mă elibereze. La ieșirea de pe poarta poliției mă aștepta, însă, o echipă de opt bătăuși, de astă dată bine antrenați și cu experiență, care m-au trântit la pământ și au început să joace fotbal cu trupul meu, lovindu-mă cu picioarele în toate părțile, dar mai ales în cap. În aceste condiții, vreo două săptămâni nu m-am mai putut duce la tribunal, pentru că eram desfigurat la față și pălăria nu-mi mai încăpea pe cap. Toate acestea sub stricta supraveghere a subofițerului din poarta poliției. N-am vrut să mai plec acasă, întorcându-mă în beciurile arestului, intenționând să rămân acolo toată noaptea, de frică să nu fiu din nou atacat. După vreo jumătate de oră, mi-au trimis un ostaș în uniformă militară, cu arma la el, care mi-a garantat că mă conduce el acasă, fiind o veche cunoștință a mea, dar acum servea pe comuniști. În aceste condiții am acceptat plecarea și am ajuns la casă părintească. Dintre atacatori am recunoscut pe Constantin Țărucă, nelipsit la toate agresiunile murdare, fost elev al Liceului Ferdinand, exmatriculat pentru că a rămas repetent de trei ori și care acum ocupa o funcție importantă în ierarhia UTM-ului. Din cauză că locuiam la liziera orașului, strada mea aparținea de comuna rurală "Domnița Maria" și îmi făceau percheziție, când șeful postului de jandarmi din comună, când șeful Siguranței din oraș - Zeltzer, pe parcursul anului 1946 suportând 11 percheziții domiciliare la locuința părinților.

Cu toate aceste presiuni și maltratări nu am renunțat la acțiune nici eu, dar nici alți membri din conducerea PNȚ, deoarece eram convinși că luptam pentru o cauză națională dreaptă și că opinia publică era în marea ei majoritate de partea noastră, chiar dacă nu se putea manifesta din cauza fricii de represiune.

 În cazul meu, am aflat că prefectul comunist Dionisie Ionescu a afirmat, într-o discuție cu un apropiat al lui, despre mine că sunt un încăpățânat și că nu vreau să renunț la acțiune, deși a pus pe oamenii săi să mă bată. Din această pricină, toată vara anului 1946 am circulat numai în timpul zilei prin oraș și pe trasee centrale, acasă și tribunal.

 Cam în mijlocul verii 1946 am fost înștiințat de la sediul central al PNȚ că ni s-au expediat, prin coletărie CFR, afișele electorale pentru campania ce se pregătea. Când am aflat că au sosit, am luat un căruțaș de încredere dintre membrii noștri și am ridicat cei opt saci în care erau ambalate materialele, pornind să le duc la mine acasă.

Pe traseu am tras o spaimă deosebită când am văzut că pe strada Ioniță Sturza, pe care apucasem noi, erau postați din zece în zece metri, agenți ai poliției în uniformă. Am socotit că am căzut într-o capcană și că urmează să ne confiște toate materialele electorale. Dar am scăpat cu bine, întrucât probabil poliția aștepta vreo oficialitate, iar căruțașul a mers cu caii de căpăstru, eu urmîndu-l, pe trotuar, la vreo 50 metri distanță. Acasă, tata avea vacă de lapte cu vițel și eu am săpat o groapă în ieslea acestuia, deșertînd acolo tot conținutul sacilor, după care am pus un rând de scânduri, iar peste ele pământ și fânul pentru hrana vițelului. Nu am avut nici o problemă la toate cele 11 percheziții care au urmat până la alegeri. Difuzarea afișelor o făceam la tribunal, locul propice pentru a fi ascunse fiind biblioteca baroului de avocați, unde eu aveam acces special deoarece, repetând acțiunea de la Liceul Ferdinand, am inventariat prin muncă voluntară toate cele vreo 2000 de lucrări de specialitate, care după refugiu erau răvășite și în pericol de a fi sustrase, le-am numerotat și sortat pe materii. Locul ideal era un raft unde erau depozitate cele 33 volume ale Marii Enciclopedii Britanice, format mare, legate în piele și care nu erau niciodată consultate de nimeni. În spatele acestor volume aduceam suluri cu afișe sortate cu modelele principale, pe care mai înainte scrisesem numele comunei respective. Când venea reprezentantul comunei pe la tribunal, îi înmânam legătura cu afișe și notam într-un carnet de evidențe. Nu am avut nici un incident în aplicarea acestei metode, dar pericolul iminent consta în aceea că, dacă erau descoperite aceste afișe, ele puteau fi confiscate abuziv de către autorități, deși în realitate noi aveam poziție oficială de partid legal, participant la alegeri. Date fiind însă moravurile abuzive, trebuia să luam măsuri de precauție.

Față de propaganda destructivă a comuniștilor eram indignat, pentru că rupeau afișele noastre imediat ce le lipeam și pentru că ei făceau o propagandă deșănțată, lipsită de orice bun simț. Voi arăta, totuși, că și noi am încercat să facem ceva pentru a le frâna cât de cât avântul propagandistic. În 1946, centrul de propaganda al echipelor de șoc PMR era clădirea Ateneului, azi dărâmată, și acolo, în timpul zilei, erau rezemate de ziduri panouri mari, în jur de 1x1m, unde, în culori vii, era reprezentat Iuliu Maniu, înghițit de flăcările iadului, cu limba scoasă sau învârtind cu lopata monedele de aur proprietate, ori având în stăpânire 14 mine de aur, ori mii de hectare teren agricol, etc. Trecând într-o seară cu un prieten pe acolo am constatat că propagandiștii uitaseră să bage panourile la adăpost pe timpul nopții și la amândoi ne-a încolțit ideea de a le sustrage, profitând de întuneric. Le-am luat pe toate, apucându-le de capete împreună și le-am dus acasă, împărțindu-le frățește, după care le-am răzuit cu rindeaua de vopsea, spre a nu putea fi recunoscute. Nimeni nu ne-a deranjat în această operație riscantă.

 

 MINERIADELE BĂCĂUANE. Protagoniștii acestor agresiuni colective au fost minerii din Comănești, aduși cu camioanele de activiștii locali sau centrali, după ce căpătau curaj, timp de câteva ore, la sediul PMR, în jurul câtorva butoaie cu vin.

 Un prim atac a avut loc în comuna Schitu Frumoasa, azi sat în cadrul comunei Balcani, unde oamenii se ocupau în principal cu confecționarea șindrilei, pentru 3-4 județe. Satul este situat în zona muntoasă, după dealuri și când au apărut camioanele cu mineri au fost reperate de paznicii de vite, care au alarmat tot satul prin tragerea clopotelor într-un anumit fel, iar oamenii s-au pregătit de replică, înarmându-se cu coase, furci și alte instrumente. Când au apărut minerii să-i convingă de binefacerile comunismului, sătenii le-au răsturnat camioanele cu tot cu ocupanți, astfel că unii au fost răniți și cu toții au scăpat fugind prin pădure, de unde cu greu s-au putut regrupa spre a se întoarce acasă. S-a înscenat un proces, în care acuzat principal era preotul satului, Comănescu, dar s-a judecat la Tribunalul civil și justiția nu era încă anihilată, încât preotul a dovedit că nici nu era în sat și a fost achitat, iar locuitorii au fost considerați în legitimă apărare.  În orice caz era greu de individualizat vina cuiva din sutele de oameni prezenți, astfel că toți au fost achitați.

 Au mai fost atacate și alte localități, dar mai puțin spectaculos, întrucât oamenii nu s-au opus și violențele au fost limitate.

 Cele mai furioase atacuri au avut loc asupra capitalei județului, municipiul Bacău, trei fiind identificate de mine ca mai importante.

 Primele două au avut ca obiectiv casele particulare, cum ar fi atacul asupra locuinței avocatului Ursu, care câștigase niște procese de evacuare a unor comuniști ce nu aveau dreptul să ocupe apartamentul respectiv. Altă mineriadă a atacat niște locuințe particulare și un restaurant de lângă gară, deoarece patronul cam făcea propaganda anticomunistă.

În orașul Moinești, la 8 km depărtare de Comănești, a fost atacată de mineri locuința avocatului Paraschiv, șeful organizației PNȚ locale și chiar șef de sector. Casa a fost incendiată, stinsă repede de pompieri, dar devastată apoi în mod barbar, ocupantul fiind maltratat oribil, având nevoie de tratament medical îndelungat.

De la începutul lunii mai, teroarea a intrat într-o nouă fază de dezvoltare, comuniștii începând atacuri mai îndrăznețe. Astfel, Emil Hațieganu, ministru fără portofoliu în guvernul comunist a lui Petre Groza, a fost atacat și maltratat pe când efectua o vizită în Ardeal. Emil Hațieganu, numit ministru din partea PNȚ, era o puternică personalitate a românilor ardeleni, care în timpul ocupației maghiare din 1940-1944 a rămas în Ardealul ocupat, în calitate de reprezentant a populației române, fiind recunoscut de guvernul maghiar și de autoritățile germane.

 În zilele de 25-30 mai 1946 s-a dat ordin formațiilor de atac comuniste să ia cu asalt sediile Partidului Național Țărănesc din toate județele țării, precum și a alte obiective care prezentau o importanță mai mare în orientarea anticomunistă din țară.

Astfel, în ziua de 26 mai a fost luat cu asalt căminul studenților mediciniști din Cluj, unde s-au dus lupte între muncitorii șoviniști ai fabricii de încălțăminte Dermata și ocupanții căminului, care au rezistat cu greu, părăsind etaj după etaj, până au ajuns pe acoperiș, când au trebuit să se predea. Muncitorii erau înarmați cu răngi, topoare și tot felul de scule pentru distrugere, în timp ce studenții nu aveau decât dotările căminului. Acest atac a fost descris în amănunt într-o carte intitulată ?Ademenirea", chiar în timpul comunismului, de un student participant la evenimente, pe nume Romulus Zaharia. La Bacău, atacul a avut loc în ziua de 28 mai 1946, într-o duminică dimineața, comuniștii fiind din timp informați că noi ținem ședința săptămânală cam în jurul orei 11.

Când am început ședința, am fost avertizați de unii muncitori de ai noștri că se pregătește ceva. Astfel, muncitorii de la fabrica "Letea" ne-au spus că se făceau pregătiri de atac, iar alții ne-au informat că au văzut dimineața, la sediul PMR de pe str. Busuioc (azi Titulescu), mulți mineri în jurul unor butoaie cu vin, chiar în curte. Noi am hotărât să ținem ședința orice s-ar întâmpla. După vreo jumătate de oră de la începerea discuțiilor au început să se adune tot mai mulți indivizi în fața ușii de intrare a holului din care se pătrundea în sediu. Noi am luat măsurile corespunzatoare, baricadându-ne în sediu și blocând ușa de intrare pe dinăuntru, cu o bară metalică groasă. Intrarea la etaj se făcea printr-o scară exterioară, care deservea, în afara sediului, o cafenea alăturată și un grup de locuințe particulare. În cazul de față se poate vorbi de o bătălie, în care raportul de forțe era de 1/10. Noi eram aproximativ 200 persoane în sediu, iar cei de afară, atacatorii, cam 2000, din care jumătate mineri și jumătate muncitori din fabricile băcăuane. Mijloacele de apărare ale celor din interior constau în cărămizile și cahlele de la o soba de teracotă, dărâmată cu vreo lună mai înainte pentru reparații, și vreo 20 bâte din lemn, ale țăranilor din satul și comuna Sarata, de lângă Bacău, care participau și ei la ședință. 

Nu am posibilitatea să desenez conformația sediului și de aceea voi descrie planul de dispunere a spațiilor, spre a se putea înțelege acțiunea. Sediul era la etajul clădirii, cu intrarea prin niște scări exterioare din lemn, situate la capătul unui gang îngust, de cel mult un metru, în care se intra din strada centrală, se ajungea la scările ce duceau la etaj și după urcarea acestora se intra într-un balcon pardosit cu scânduri, larg de vreo 2 metri, și de acolo pe acoperișul clădirii, care era folosit și pentru intrarea în sediu, dar și în cafenea și, pe aripa stângă de la suire, în cele vreo câteva locuințe particulare. Balconul avea deschidere liberă spre curtea interioară, care se întindea până în str. Iernii, ce poartă și astăzi același nume, o lungime egală cu lățimea sediului și a cafenelei și o balustradă cu perspectivă spre curtea interioară.

Sediul propriu-zis era compus din patru camere și un hol în centru, care avea 4 uși, câte una pe toți cei patru pereți ai săi. Prima ușă, la intrarea din balcon, era solidă, se deschidea înăuntru și putea fi blocată cu o bară metalică. La peretele opus ușii de afară, era ușa de la sala mare de ședințe, unde încăpeau până la 200 oameni, iar în dreapta, de la intrare, ușa la sala a doua de ședințe și, vizavi, ușa la o sală mai mică.

 Atacatorii nu aveau o strategie de atac și se bazau pe numărul mare de oameni și pe spaima produsă de prezența lor, așteptând tot timpul să fie împinși din urmă de turma care se înghesuia.

 În sediu aveam un grup de 20-30 oameni specializați în luptele de stradă, format din foștii polițiști ai lui Antonescu, epurați de comuniști după 23 august 1944, și câțiva foști activiști cuziști. Aceștia nu și-au pierdut cumpătul și au organizat imediat rezistența, repartizând în cele 2 camere laterale tineretul și oamenii de nădejde, în sala mare rămânând vreo 40 femei, plus țăranii, care cu tot aspectul lor masiv erau speriați și au fost instruiți să baricadeze ușa. În același timp a fost descoperit un geam mic, deasupra scărilor de unde se puteau arunca, cu mâna, cărămizi în capul celor care urcau pe scările exterioare.

Atacatorii, după ce s-au adunat în număr mare, au început asaltul ușilor de intrare și, cu ajutorul forțelor unite, au reușit să spargă ușa. Înainte de asta, aghiotantul prefectului, Țimiraș, un fost legionar devenit comunist, care umbla tot timpul înarmat cu o pușcă ZB, a tras trei focuri de armă prin ușă, cam la înălțimea omului, presupunând că noi stăteam înghesuiți, ținând de ușă spre a nu o putea sparge ei. Am găsit cartușele în hol după atac și am stabilit traiectoria lor. Datorită faptului că în hol nu era nici un om, nu au fost victime. Ei sperau că după uciderea sau rănirea câtorva oameni, ceilalți vor intra în panică și ei vor putea să masacreze pe ocupanții sediului.

 Când au intrat după spargerea ușii, au pătruns în hol unde nu era nimeni. După obicei, s-au oprit din înaintare, așteptând să se adune mai mulți. La un anumit semnal s-au deschis ambele uși laterale și cu un strigat puternic de ?ura!?, ocupanții au început să-i lovească pe atacatori, care au intrat în panică și au început să fugă înapoi spre ieșire. Acesta a fost momentul psihologic, care a hotărât soarta bătăliei. Loviți cu bâte și cărămizi din spate și de pe geamul de deasupra scărilor, atacatorii se luptau între ei, pentru că unii urcau, alții veneau speriați peste ei, loviți din plin de urmăritori. S-a produs o mare debandadă și, în scurt timp, atacatorii înspăimântați s-au retras în strada Iernii, rămânând în curtea interioară numai la o distanță de unde nu se putea ajunge cu o aruncătură de cărămidă.

 Am văzut, în aceste condiții, cum agitatorii îi îndemnau pe atacatori la luptă și cum vechea mea cunoștință de la Liceul Ferdinand, inginerul Bromfeld, agitat, cu mâinile ridicate, striga cât putea: ?Hai tovarăși! Nu va lăsați tovarăși!". Dar tovarășii nu mai aveau curajul să înainteze și au rămas pe loc. După eșecul atacului au apărut autoritățile judiciare, procurorul Remizovschi și șeful poliției să ne facă percheziție, pretextând că avem arme. I-am primit, dar cu condiția să nu se apropie atacatorii, pentru că vom riposta imediat. Au căutat zadarnic și, negăsind nimic, au promis celor care doresc să plece acasă că ei le garantează ieșirea fără probleme și mai ales femeilor. Au plecat în primul rând femeile și trebuie să recunosc faptul că nu s-au legat de ele și au ajuns cu bine acasă. Dintre ceilalți, puțini au avut încredere în cuvântul unor comuniști, au plecat, dar nu au ajuns departe căci s-au răzbunat pe ei pentru eșecul de la sediu. Colonelul în rezervă Eliade, în vârstă de 70 ani, a fost masacrat groaznic, plutonierul adjutant Gh. Feliu și alții care au încercat să scape au căzut în mâinile bestiilor, care i-au masacrat, cum au vrut. De asemenea, cetățenii de pe stradă care erau pârâți de cineva că sunt contra partidului, erau la rândul lor agresați nemilos de acești mineri dornici de sânge. Lumea din oraș, văzând atâția răniți și mutilați, a crezut că au intrat peste noi în sediu și nu le venea să creadă realitatea, că noi am rezistat atacului. După vreo 4-5 ore, văzând că nu mai au nici o șansă, atacatorii au început să se retragă. În sediu am mai rămas un nucleu din vreo 70 oameni, hotărâți să rezistăm oricât va fi nevoie, simțindu-ne în măsură să respingem orice atac, dată fiind experiența de luptă și poziția strategică inexpugnabilă. Restul din ocupanții inițiali s-au strecurat fie la propunerea autorităților, și au pățit-o rău, fie pe la cafenea cei mai puțin cunoscuți, fie pe la locuințele particulare de la etaj, etc. Dar nu a mai fost nevoie de nici o rezistență, pentru că spre seară atacatorii s-au retras complet și au început să vină la noi, cunoscuți sau vecini de pe stradă, care ne-au relatat situația de afară, confirmându-ne că nu mai este nimeni și că se poate pleca. În aceste condiții, am trimis după o trăsură, cu care am plecat, însoțit de doi cunoscuți și am ajuns acasă nevătămat.

 A doua zi am trecut pe la spital, unde am găsit mai mulți răniți, printre care și un văr al meu, elev, care avea o buza despicată de minerii de pe stradă și care l-au văzut când cobora pe burlanul de scurgere a apei de la etajul sediului. Venise pentru prima oară în acest loc.

O ultimă relatare din această învălmășeală o voi consemna pentru a exemplifica gradul de implicare personală. O fată de 18-20 ani, muncitoare și membră activă a PNȚ, care a fost prezentă tot timpul în sediul asediat, mi-a relatat că eu intenționam să-i atacăm pe asediatori cu cărămizi, coborând scările și urmărindu-i, soluție respinsă de alți colegi. Totuși, eu am coborât scările de câteva ori, până la capătul lor, spre a-i alunga pe cei ce se ascundeau pe gangul de trecere de la parter. Eu îmi aminteam de aceste episoade, dar nu-mi aminteam deloc de faptul că ea a încercat să mă oprească și eu i-am dat o palmă. Dacă este adevărat ce susține ea, înseamnă că lucram mecanic, pentru că acest episod nu mi l-am putut aminti.  În mod normal, nu-mi stătea în caracter să pălmuiesc o fată.

 De la acea dată nu am mai putut ține ședințe în sediul nostru, deoarece a fost ocupat de comuniști, chiar dacă eram partid legal, recunoscut internațional. Se făcea, în concesință, propagandă de la om la om, opinia publică fiind alături de noi, dar mai cu perdea, așa că utilizam în continuare filiera Tribunalului pentru contactele cu oamenii noștri.

Voi relata acum un alt atac murdar asupra membrilor noștri, care depășește orice limite și care cronologic se situează mult înaintea atacului din 28 mai.

 Cam pe la 20 martie 1945, când eu mă aflam în convalescență după bătaia din 16 martie și nu puteam ieși în oraș, a venit la Bacău, în vizită de campanie electorală, Ion Mihalache, vicepreședintele PNȚ, însoțit, ca reporter, de ziaristul american Markham, de la Cristian Sciance Monitor. După ce au vizitat pe fruntașii țărăniști din Bacău, cu care au avut discuții referitore la mersul campaniei electorale, au stabilit să servească masa de prânz la restaurantul ?Central" din Bacău. Acest restaurant era situat la vreo 3-4 clădiri depărtare de sediu, înspre sud, pe aceeași stradă centrală, într-o clădire fără etaj, având două săli de consum pentru clienți. În prima sală de la stradă au fost plasați un grup de membri PNȚ, pentru protecție, care ocupau toate mesele din sală, iar în camera a II-a, fruntașii țărăniști locali, cu cei doi oaspeți de la București. După vreo jumătate de oră au început să apară niște clienți dubioși, care cereau locuri la mese. Li s-a explicat că toate locurile sunt ocupate, dar ei nu se duceau deloc și au început să vină și alții, tot mai agesivi. Atunci echipa de protecție a deschis ostilitățile, începând o luptă ca în filme, în care din restaurant nu a mai rămas nimic întreg, iar în acest timp, Ion Mihalache, Markham și fruntașii locali s-au deplasat la capătul clădirii, dinspre strada Iernii, unde li s-a pus la dispoziție o scară, cu ajutorul căreia s-au urcat pe acoperiș, pentru că acea clădire nu avea etaj, de unde au mers pe acoperișul altei clădiri, după care au dat peste o construcție cu etaj și geam spre acoperișul cu oaspeți. Acolo funcționa un cabinet stomatologic al unui medic evreu, care i-a adăpostit o noapte, după care au plecat cu mașina spre nordul Moldovei. Echipa de protecție, formată în principal din oameni antrenați, foști polițiști epurați din vechea poliție, s-au desprins în mod profesional de atacatori, după ce-și îndepliniseră misiunea și i-am întâlnit peste o săptămână pe toți teferi, fără urmări după încăierarea cu nu număr de cel puțin zece ori mai mare de agresori.

Peste câteva zile a apărut în ziarele americane reportajul lui Markham, așa cum l-am relatat eu și ziarul Scânteia a răspuns imediat printr-un editorial cinic, spunând că cele relatate sunt născociri științifico-fantastice, neputând să se întâmple așa ceva în România populară. Toate cele de mai sus mi-au fost amănunțit relatate de participanți, pentru că eu, după cum am arătat, eram la pat și îmi vindecam rănile după agresiunea din fața poliției.

Ziaristul Markham a rămas în România până prin anul 1948, învățând limba română și scriind mereu reportaje pentru presa americană, prezentând realitățile din România, până când a intervenit guvernul sovietic, pe cale diplomatică, pe lângă guvernul american și a cerut rechemarea sa din România.

 Cred că ar fi interesant de tradus în limba română, culegerea de reportaje cu situația din România, publicate de acest ziarist într-un volum, în Statele Unite.

În tot restul verii 1946, până la alegeri, în toată țara și în Bacău a domnit o atmosferă de teroare, autoritățile nedându-și osteneala de a ascunde tendințele de intimidare și desființare a opoziției, atât doar că nu au dizolvat partidele politice, ci le-au împiedicat să-și desfășoare campania electorală.