Început de eră blestemată. Militarii nemți din orașul Bacău se retrăseseră, rămânând numai niște unități cu scopuri specifice retragerii, dar noi, populația civilă, nu mai știam nimic. La vestea că rușii au trecut podul peste Bistrița și înaintează spre centru, pe la ora 11 s-a produs o panică în tot orașul. Atunci mulți cetățeni, printre care și eu, luându-și câteva obiecte în fugă, au pornit spre zonele presupuse libere ale țării. Mi-am luat o servieta cu un rând de schimburi și ceva de mâncare și am pornit la drum cu destinația Alba Iulia, unde era refugiat căminul studențesc din Iași. Mersul trenurilor era neregulat, astfel că se mergea cât cu trenul cât pe jos și am făcut două zile până la Focșani. Părinții au rămas acasă, cu ceilalți frați, să păzească gospodăria.

 În realitate, nu erau rușii la podul peste Bistrița, ci niște unități străine aliate nemților, care purtau alte uniforme și au derutat pe necunoscătorii ce au creat panica. Rușii au intrat în ziua următoare, pe la ora 12, ocolind podul, apărat de o echipă nemțească de sacrificiu, având poziții bine consolidate pentru câteva tunuri antitanc, cu care au distrus pe șosea mai multe tancuri și au blocat-o, încât a trebuit schimbat traseul cel mai scurt. Se spune că după ce au înconjurat poziția inamică, rușii biruitori au capturat pe cei vreo trei ostași germani și i-au împușcat pe loc, jupuindu-i înainte de a muri.

De la Focșani am mai schimbat vreo două trenuri, dar acestea mergeau foarte încet și atunci am găsit un tren sanitar german, care încerca să ajungă în Ardeal. M-am urcat pe tampoane sau cabinele de frână a trenului și eram mulțumit să merg și așa. Erau amestecați mulți români și nemți pe platforme și i-am auzit pe aceștia vorbind între ei că Ploieștiul este în mâinile lor (Ploiești ist in die Hände von uns). Într-adevăr, înainte de a ajunge la Ploiești, la Albești, nemții ne-au dat jos din tren și ne-au percheziționat, confiscând unele obiecte care li se păreau că ar fi nemțești și, bineînțeles, armamentul de la soldați. Ne-au urcat apoi în tren, spunând că nu mai avem voie să coborâm. Norocul nostru a fost că a început bombardamentul unei baterii antiaeriene românești asupra trenului și acesta a trebuit să se retragă, ieșind din jurisdicția germană. Nemții au devenit din nou cuminți și am putut coborî cu toții și am început să căutăm alte mijloace de transport. Această nouă cale de transport a fost o linie îngustă de folos forestier, CFPV - Căile Ferate Ploiești Văleni, cu care am mers vreo 70 km prin niște ținuturi deosebit de pitorești, care meritau vizitate în alte condiții de viață. De acolo am luat-o pe jos până la Brașov. Se mergea într-un imens cârd de lume pestriță: soldați de pe front, refugiați ca mine, unguri care lucraseră ca auxiliari în spatele frontului, etc. Nu am putut parcurge distanța într-o singură zi și o noapte, așa că am dormit la o familie din traseu, în podul grajdului, pe fân, după ce gazda ne-a servit și o masa caldă. A fost singura masă normală de care m-am bucurat în cele 7 zile de drum, restul fiind constituite din porumb copt sau fructe. Spre surprinderea mea, populația locală ne era, în general, ostilă, văzând în coloanele de refugiați o turmă de oameni care urmărea să fure strugurii sau fructele bune de mâncat. Unii chiar ne amenințau cu viitorul regim comunist, ceea ce pentru mine era o mare surpriză.

 În sfârșit, în a șasea zi de la plecare am ajuns la Brașov. Aici era de acum liniște, se instalase regimul democratic, trenurile circulau după program, iar în gară am citit primele ziare comuniste. Am luat trenul cu direcția Alba Iulia, călătorind pe acoperiș, întrucât conductorul cerea bilete și eu nu aveam bani. Ajuns în gara Alba Iulia, pe data de 1 septembrie 1944, aveau să înceapă surprizele: pe strada care duce spre gară, din oraș, am întâlnit o coloană de ostași germani în uniformă, cu ranițele în spate, care mărșăluiau cadențat spre stația CFR, însă fără armamentul obișnuit. Am stat și m-am uitat la ei cum s-au urcat în tren spre Germania, netulburați de nimeni. Aveam să aflu după aceea că era o înțelegere între comandamentul român și cel german, prin care nemții predau armele și erau lăsați să plece liniștiți acasă. Peste câteva minute aveam să asist la o scenă asemănătoare și, anume, cum într-o mașină germană decapotabilă, având ca șofer un soldat român, a fost adus la gară un ofițer german, care a coborât liniștit din mașină, a dat mâna cu soldatul și s-a urcat, la rândul lui, în tren. Soldatul s-a întors cu mașina în oraș și, desigur, la sosirea rușilor ea a fost preluată de aceștia ca pradă de război. Mă întrebam atunci și mă întreb și astăzi, ce va fi fost în capul lui Hitler când vedea că se strânge tot mai mult încleștarea, că fronturile din răsărit și apus se apropiau tot mai mult de Berlin, iar el continua să amăgească soldații și opinia publică germană cu arme noi, despre care știa că nu există. Toată lumea era convinsă că Germania este pe cale de a capitula, că se stabileau noile frontiere, iar el continua să spere în miracole, care nu aveau nici un suport, decât acela de a lungi agonia, pentru ca până la urmă să se sinucidă.

Tot în vara anului 1944 s-a produs și drama polonezilor de sub comanda generalului Bor Komorovschi, care au încercat eliberarea Varșoviei înaintea sosirii rușilor. Germanii au dus lupte grele aici cu cei aproximativ 80 mii luptători polonezi și, după o perioadă, au reușit să-i înfrângă, din cauză că nu i-a ajutat nimeni. Rușii au ajuns, într-adevăr, cu frontul la câțiva kilometri, dar au oprit înaintarea mai bine de o lună de zile, așteptând ca nemții să zdrobească rezistența disperată a luptătorilor.

Nu au dat voie rușii nici aliaților anglo-americani să parașuteze alimente și muniții, ceea ce este iarăși o problemă încurcată, pentru că dacă nu ar fi existat o autoritate supremă, deasupra acestei alianțe, aceasta ar fi putut să se destrame. Eu eram un simplu student, fără mijloace de informare și turbam de necaz că apusenii nu-i ajută pe polonezi în lupta lor împotriva ocupantului, în timp ce rușii au oprit ostentativ înaintarea în fața Varșoviei. Problema se pune și de ce Hitler nu a văzut acest lucru? Singura explicație este că el nu era om politic, nu gândea pentru viitorul imediat, ci era condus numai de sloganuri. Pentru ruși era mult mai periculos Komorovschi în Warșovia decât ocupația germană, care a fost îndepărtată de ruși la numai trei zile după capitularea rezistenței. După câte știu, în apus luptau pentru aliați două armate poloneze, din care una sub comanda generalului Anders, în Italia. Din aceste motive rușii doreau să le facă Hitler serviciul de a-i distruge pe polonezi, ca să nu aibă probleme cu aliații lor apuseni, atât de docili și inactivi la refuzul sovieticilor de a-i lăsa să ajute pe cei încercuiți în propria capitală. Și nemții au făcut-o, obținând o rușinoasă victorie, cu care s-au lăudat cât au putut vreo două zile, până au venit rușii și i-au alungat fără a mai opune rezistență.

Revenind la cronologia evenimentelor, eu m-am instalat în căminul studențesc din Alba Iulia, m-am prezentat apoi la rectoratul Universității, de unde am încasat bursa pe ultimele trei luni (18000 lei), aferentă perioadei cât am fost refugiat din Moldova. Masa la cantină era bună, dar insuficientă, așa că am profitat de interdicția dată oamenilor din județul Alba de a nu-și mai culege strugurii și a-i vinifica (se aștepta să vină rușii, care, cunoscute fiind obiceiurile lor, s-ar fi îmbătat și ar fi provocat scandaluri) și, împreună cu refugiații, eram numai prin viile lăsate nepăzite, culegînd struguri pentru completarea hranei.

Deja ajungeau la noi vești despre înaintarea victorioasă a armatei roșii pe teritoriul eliberat al României, spre frontul din Ardeal. Se vorbea despre spargerea beciurilor și străpungerea butoaielor cu vin cu o rafală de mitralieră, după care se puneau cu gura la o gaură și beau până cădeau jos, unii chiar înecându-se în vinul care inunda beciul.

La Alba Iulia am stat, deci liniștit, până în ziua de 12 septembrie, când au intrat prima dată în oraș victorioasele trupe sovietice.

A început goana după ceasuri de mână, stilouri, bijuterii, etc. Și chiar după hazaice (femei). Eu mi-am ascuns ceasul de la mână într-o bentiță de la cingătoarea pantalonilor, după ce bineînțeles i-am scos brățara de piele.

De la 1 septembrie, când am văzut ultimii nemți în Alba Iulia, nu a mai fost nici un picior de neamț în oraș. Începuseră luptele de la granița româno-maghiară, la care românii au făcut față onorabil și nu a fost nevoie de evacuarea vreunei localități. Totuși, în comunicatul oficial al frontului de răsărit, din 13 septembrie, care se publica separat de cel al frontului de apus, a apărut informația că trupele sovietice au ocupat, după lupte grele, orașul Alba Iulia. Aceasta m-a indignat la culme și am avut premoniția a tot ce se va întâmpla cu România în perioada următoare, deoarece aceste comunicate oficiale de front sunt considerate drept dovadă a evenimentelor petrecute în decursul războiului, chiar dacă erau împotriva oricăror evidențe trăite de noi.

Însemna că rușii nu recunoșteau nimic din ceea ce a înfăptuit armata română până atunci, îndepărtând trupele germane de pe frontul balcanic, și urma să avem statutul de țară ocupată prin luptă. Aceeași situație s-a repetat la ocuparea Sibiului, când se anunțau lupte grele, inamicul aducând, chipurile, întăriri.

Marea epocă a minciunii atotstăpânitoare începea magistral. Nu am tras mai târziu concluziile care se impuneau din acest șoc de luciditate.

Între timp au început frământările politice printre grupul de studenți refugiați, vreo 200, din care majoritatea erau basarabeni. Vreo patru din ei, în frunte cu un fanatic, pe nume Vasiloiu Diomid, s-au declarat comuniști de când s-au născut și au început să-i amenințe pe ceilalți, care opuneau rezistență, cu represaliile când vor ajunge ei la putere. Trebuie arătat că studenții basarabeni, care în marea lor majoritate făcuseră un an de studii în universitățile comuniste, pe timpul primei ocupații din 1940, cunoșteau bine limba rusă și metodele de represiune folosite de bolșevici.

De altfel, studenții basarabeni au și fost folosiți de comandamentul militar rus din Alba Iulia, ca traducători, lucrând zilnic, prin rotație, câte 2-3 persoane. Lor le conveneau aceste treburi, pentru că mai aveau avantaje la alimentație, căpătau informații prețioase pentru orientarea de viitor și puteau influența în oarecare măsură comportarea rușilor.

Totul până prin luna noiembrie a aceluiași an, când într-o dimineața, pe la orele 5, s-a prezentat la căminul studențesc un grup de KGB-iști ruși, ce a legitimat pe toți studenții și i-a ridicat în final pe cei patru comuniști și buni duși au fost, că nu a mai auzit nimeni de ei. În consecință, studenții din Iași au avut, atunci când au început cursurile, parte de șefi politici moderați, spre deosebire de alte centre universitare românești. S-au folosit propriile metode de delațiune comuniste, dar de astă dată cu scopuri pozitive.

Pe la începutul lunii noiembrie, eu a trebuit să mă pregătesc de întoarcere în Moldova, acasă la părinți, deoarece mi se cam terminaseră banii și era timpul să revin din pribegie. Problema dificilă era că liniile ferate de la Focșani în sus erau lărgite și pe ele circulau numai trenuri sovietice de marfă, comandanții lor abuzând uneori de situație și scoțând oamenii buni de lucru la corvezi, care de multe ori se terminau cu deportări în patria socialismului biruitor, ca prizonieri de război. Măsuri de apărare erau greu de luat, pentru că puteai cădea în capcanele politrucilor. Totuși a trebuit să plec, situația era de așa natură că nimeni nu lua în considerare aceste temeri. Am luat bilet de tren până la Bacău, deși calea ferată română nu avea jurisdicție decât până la Focșani. Am lăsat stiloul la un coleg, ceasul de mână ce se putea ascunde mai ușor în betelia pantalonilor a fost și el asigurat și astfel am pornit la drum. S-a mers fără probleme până la Focșani, iar de acolo am căutat un loc în vagoanele de marfă rusești, în care era populație românească ce se întorcea din refugiu. Se știau și stațiile mai periculoase, unde operau KGB-iștii. M-am ascuns în dosul unor bagaje voluminoase, aparținând unor familii cu copii și am stat liniștit, profitând și de întunericul din vagon. Au fost două tentative când soldați ruși au venit să roage pe tineri să ajute la încărcatul unor cărbuni și tot atâtea asigurări că se va termina repede și că se vor întoarce în vagon. Știam ce înseamnă aceste asigurări date de ruși și, bineînțeles, am stat ascuns, cu complicitatea familiilor din vagon. În aceste condiții am ajuns, în sfârșit, în stația Bacău.