La acea dată, în orașul Bacău erau foarte puțini intelectuali creștini, aceștia putând fi numărați pe degetele de la două mâini. Și chiar ei au rămas pe loc în timpul trecerii rușilor, fiindcă aveau soții evreice sau, unii, convingeri politice comuniste. Evreii, în schimb, reprezentau cam 2/3 din populație și nu plecaseră nici unul, pentru motivul că nu aveau voie la deplasări, și-i așteptau pe ruși ca pe niște eliberatori.

Pe timpul lui Antonescu, în Bacău au fost aduși toți evreii din celelalte localități ale județului, sate sau orașe, îngrămădiți în spații de locuit foarte reduse și supuși la multe restricții, cum ar fi aceea că nu aveau voie să meargă la piață, pentru cumpărături, decât după ora 10 dimineața. Nu li s-a mai dat dreptul să aibă magazine comerciale proprii, li s-au confiscat locuințele, fabricile, atelierele, elevii au fost dați afară din școli și multe altele. Totuși aceste măsuri nu s-au aplicat chiar așa strict și au putut supraviețui în condiții acceptabile. Printre altele, li s-a dat voie să aibă un liceu special, cu profesori evrei, întreținut de ei, care funcționa după programul celor oficiale și după 23 august a fost asimilat cu liceele de stat.

Când am venit eu în Bacău, pe la începutul lunii noiembrie 1944, am fost șocat de multiplele sedii ale tinerilor evrei, care se antrenau pentru lupta din Israel, teritoriu unde începuse conflictul arabo-israelian, susținut la acea dată de ruși, împotriva englezilor, care se opuneau infiltrării evreilor, sprijinindu-i pe arabi, ce făceau parte din imperiul colonial britanic. Prin 1946, pe vremea foametei din Moldova, evreii locului, cu situație materială bună, ofereau făină de porumb, foarte căutată, în schimbul muniției și armamentului rămas de pe urma războiului și ascuns de unii cetățeni. Bineînțeles, au beneficiat tot timpul și de o finanțare clandestină din partea conaționalilor din America, chiar și în timpul războiului, iar armele erau trimise în Israel.

 Repartizarea funcțiilor publice în orașul Bacău, imediat după intrarea trupelor sovietice, s-a făcut în piața din fața prefecturii de către un colonel rus, care nu a vrut să pună în fruntea orașului pe evrei, deși erau mai mulți, ci pe intelectualii de valoare care se oferiseră să accepte aceste funcții.

 Au fost numiți, astfel: Prefect, Dionisie Ionescu - avocat, fost țărănist de formă, dar cu convingeri comuniste, având soție evreică, avocat Cornescu - soție evreică - prim procuror, avocatul Vasile Stoican, cu soție evreică, viitor acuzator public în Tribunalul Poporului al mareșalului Antonescu, primar-profesorul Botezatu, cu vechi convingeri comuniste, etc. Șeful poliției a fost numit un ofițer din divizia Tudor Vladimirescu, descoperit după vreun an că fusese criminal de război - omorâse evrei- fapt pentru care a fost condamnat. În celelalte funcții, de rang inferioror, au fost numiți după aceea numai evrei, pentru că nu mai erau decât aceștia.

 Eu am venit, deci, în Bacău după vreo două luni de ocupație rusească și autoritățile erau deja consolidate. Neavând vreo ocupație, am mers la liceul Ferdinand, acolo unde se mutase liceul evreiesc și l-am căutat pe directorul Schmeltzer, un fost profesor al meu din cursul inferior, evreu, care însă nu mă mai ținea minte, dar mi-a ascultat oferta de a ocupa un post de pedagog, pe timp de un an. Facultatea de Drept unde eu eram în anul IV rămăsese cu sediul la Alba Iulia, dar nu mai funcționa, astfel că pentru a mă putea încadra, directorul mi-a cerut să aduc avizul poliției, deoarece se temea să nu fi făcut parte din organizațiile legionare. M-am prezentat la poliție, însă cei acolo nu aveau evidențe și deci nu puteau să-mi satisfacă dorința. Atunci, la insistențele mele, mi-au cerut o declarație de la doi evrei care mă cunoșteau, spre a-mi face o recomandare. M-am dus la doi foști colegi de clasă și de bancă din liceu, care mi-au dat avizul, cu care am mers la poliție și apoi la directorul liceului, care m-a încadrat ca pedagog. Eram singurul creștin din cadrele liceului, restul fiind profesori suplinitori evrei de diferite meserii, care țineau și ei lecții la elevi. Elevi creștini erau însă mai mulți, probabil din mediul rural. Profesam mai mult să mă aflu în treabă, pentru că salariile erau foarte mici. Pe lunile ianuarie și februarie ale anului 1945, de pildă, cu banii câștigați am reușit să cumpăr doar două cămăși și o pereche de ciorapi. Acesta era efectul inflației galopante produsă de cheltuielile de război și furniturile către armata roșie, de care pomenește Mircea Vulcănescu în pledoaria la procesul intentat lui, la Tribunalul Poporului.

 Elevii, majoritatea evrei, erau foarte greu de stăpânit. Începuse democrația comuniștilor și cu greu făceam față sarcinilor, dar nu eram persoana care să se dea bătută așa ușor.

 O ispravă mai deosebită în acest timp a fost inventarierea cărților din biblioteca liceului, care era răvășită, mai ales că toți presupușii profesori noi furau din ea cât doreau. Biblioteca avea inițial cam 12000 volume, din care 2000, considerate mai importante, erau duse în refugiu, iar restul rămăseseră în dulapurile din Bacău. Trebuie să arăt că în acele zile am vizitat, de cum am venit în Bacău, mai multe biblioteci particulare, abandonate de proprietarii plecați în refugiu și jefuite de vizitatorii ocazionali. Primii devalizatori au fost trupele rusești, care, peste tot, au dat jos cărțile din rafturi, le-au aruncat pe jos pentru a dormi pe ele, după care, invariabil, au lăsat o amintire, făcându-și necesitățile pe ele. Acesta era un spectacol obișnuit. Au urmat localnicii, care căutau romane sau, în orice caz, beletristică, dat fiind nivelul lor intelectual. Cărți de valoare nu mai erau. La biblioteca liceului nu s-a produs acest fenomen, deoarece liceul evreiesc a luat în primire localul imediat după sosirea ?aliaților" și a protejat toate instalațiile școlare. Acum, însă, furau noii profesori. Pentru a remedia această situație, am solicitat directorului ca, voluntar, în afara orelor de program, să fac inventarierea bibliotecii, fapt cu care a fost de acord. În aceste condiții, cu ajutorul unor elevi cărora le mai dădeam câte o carte mai puțin valoroasă, am reușit în decurs de o lună să inventariez toate cărțile, să le numerotez și să le instalez în dulapuri încuiate și astfel să se elimine jaful cărților.

 Trebuie să menționez că în timpul inventarierii a apărut inginerul Bromfeld, profesor de ocazie, ca și ceilalți dealtfel, dar înfocat comunist, care a început epurarea operei lui Eminescu și altor autori care la timpul acela nu conveneau bolșevicilor. Eu am luat toate aceste cărți și le-am dat elevilor să le folosească ei acasă. Cu acest inginer Bromfeld aveam să mă întâlnesc peste vreo doi ani, la o bătălie între țărăniști și atacatorii sediului lor din Bacău, la 28 mai 1946. Am văzut prin 1995 într-un ziar central din București pomenindu-se despre un inginer Bromfeld, președintele comunității evreiești din Capitală. Nu mai știu dacă era același sau altul.

 După vreo săptămână de la numirea mea în funcția de pedagog s-a organizat o adunare a Asociației studenților democrați din Bacău, în care studenții erau, în fapt, evrei aspiranți la studenție, după deschiderea la Iași a cursurilor Universității eu fiind singurul student veritabil, ca unul ce trecusem în anul IV. Am fost ales în unanimitate președinte al asociației și, în scurt timp, au început preparativele pentru organizarea unui bal al studenților, care să adune fonduri pentru plecarea la Iași, în momentul începerii cursurilor. Când am cerut, după bal, situația fondurilor, mi s-a spus că nu a mai rămas nimic și că s-au cheltuit toți banii. La fel s-a mai întâmplat o dată, după același procedeu, și atunci eu mi-am dat demisia din funcția de președinte, pentru că eram folosit ca paravan pentru afacerile lor.

 Tot în acest timp au început o serie de tentative de a mă înscrie în partidul comunist, pentru că erau numai evrei și aveau mare nevoie de creștini pe care să-i pună în față, la acțiunile lor de guvernare inspirate de Moscova. Deoarece aceste acțiuni deveneau supărătoare și eu nu voiam să le fac jocul, m-am prezentat la sediul Partidului Național Țărănesc și m-am înscris ca membru. Asta se întâmpla cam prin luna aprilie 1945. Nu puteam concepe să mă compromit, înscriindu-mă la comuniști. Educația mea din școală, familie și societate nu permitea așa ceva. La PNȚ - Maniu am fost bine primit și mi s-a dat în sarcină, împreună cu un alt coleg de liceu, care terminase cu un an mai înainte facultatea, organizarea secției de tineret.

Tot în timpul cât am fost pedagog mi-am construit un aparat de radio cu galenă, piesele fiind adunate de pe la elevii amatori ai acestei activități și pot să spun că am avut multe satisfacții, pentru că până atunci nu avusesem ocazia să ascult acasă un post de radio. Spre finele războiului am prins, pe unde scurte, emisiunile postului de radio Donau, de la Viena, transmise de legionarii lui Horia Sima, înainte de ocuparea orașului de sovietici și, totodată, emisiunile BBC-lui de la Londra. Bineînțeles, celelalte posturi românești, pe unde medii și lungi. Schimbarea posturilor o realizam prin schimbarea bobinei, cu mai multe sau mai puține spire și mai rar cu ajutorul condensatorului variabil.

În tot acest timp am încercat să-mi procur cursuri pentru a pregăti examenele anului IV al Facultății de Drept.

Între timp s-a terminat și războiul, prin capitularea Germaniei la 8 mai 1945 și, după încheierea anului școlar, spre finele lunii iunie, am plecat la Iași. Facultatea se întorsese din refugiu de vreo două luni și se țineau cursuri de sinteză la toate materiile. Mie mi-a prins totuși bine că am rămas ca pedagog până la finele anului, pentru că am luat salariul și pentru lunile de vară și am avut bani pe timpul examenelor la Iași, unde am poposit tot la căminul studențesc. După eforturi deosebite, având și mintea limpede, am reușit să dau toate examenele până în toamnă și astfel să devin licențiat. Examenele de sfârșit de an din anul IV fiind considerate examen de licență. Am obținut o adeverință de absolvire, care ținea loc de diplomă. Cu aceasta, m-am înscris ca avocat în Baroul Bacău, la 26 septembrie 1945.

Cât am stat la Iași, colegii mi-au povestit întâmplările petrecute după plecarea mea din toamna anului 1944, de la Alba Iulia. Printre acestea, cea mai interesantă mi s-a părut aceea a studenților basarabeni, care erau revendicați de ruși ca fiind cetățeni sovietici, băieți și fete. Conform normelor emise de partea rusă erau considerați cetățeni sovietici, toți cei care în anul 1940-1941, în timpul primei ocupații, au rămas în Basarabia, iar cei care apucaseră să se refugieze în 1940, acum rămâneau cetățeni români. Dar din prima categorie erau majoritatea basarabenilor și se aflau în pericol de a fi expatriați. În aceste condiții băieții căutau să se ascundă prin diferite colțuri de țară, spre a nu fi găsiți de ruși și mulți au reușit să scape, stând câțiva ani ascunși, până a trecut pericolul. Dar pentru fete era o altă scăpare, să se căsătorească cu românii care n-avea probleme cu rușii, fiind din vechiul regat și atunci deveneau cetățene române. În aceste condiții s-au realizat vreo 10-12 căsătorii de formă între studenții care nu aveau probleme cu cetățenia și fetele amenințate de deportare. Mai târziu am aflat că majoritatea acestor căsătorii au fost desfăcute, dar vreo patru au rămas definitive. Dealtfel, un procedeu asemănător au folosit și fetele nemțoaice din România, care trebuiau duse la munca de reconstrucție în URSS, în 1945, și care se căsătoreau cu români pentru a scăpa de deportare.

În luna februarie 1946 a avut loc, la casa părintească, un jaf nocturn, comis de o bandă de țigani din satul Furnicari, comuna Tamași, județul Bacău. Șeful bandei era un țigan chior de un ochi, fioros la înfățișare și toți erau înarmați, în ipoteza unor confruntări. Nu a fost cazul, căci nimeni dintre noi, cei care care dormeam, nu am auzit nimic, chiar dacă borfașii au spart două geamuri, cu mâna acoperită de o pălărie, cum a rezultat la reconstituire. Au furat numai îmbrăcăminte și alimente, care se puteau valorifica ușor, neglijând plapumele, pernele, covoarele etc., pe care le-am găsit întinse pe jos, pentru a nu se auzi zgomotul. Mie mi-au furat un costum nou de haine, primul realizat din banii câștigați din practicarea profesiunii, iar tatălui i-au luat toate hainele care le ținea noaptea în camera de la stradă, rămânând dezbrăcat în plină iarnă. A trebuit a doua zi să cumpăr pentru el un costum de la magazinele de haine vechi și un palton, de asemenea mai ieftin, pentru folosință imediată. Ei au observat, pe întuneric, faptul că în camera din față nu doarme nimeni. Au mai luat un borcan cu magiun și un altul cu 10 kg carne de porc topită în untură, o umbrelă, etc. După două săptămâni, când au fost descoperiți și arestați, vânduseră majoritatea obiectelor furate. Erau în foarte bune relații cu autoritățile comunale, cum ar fi primarul, căruia-i făcuseră cadou o șaretă cu cal, cu preotul satului și cu jandarmul local. S-au delegat jandarmi de la alte comune și eu fiind avocat, procuram ordine de percheziție de la parchet pentru cetățenii bănuiți că au cooperat cu infractorii, cumpărând lucrurile furate. Li s-a pus în sarcina un număr de 40 jafuri, reclamate de oameni și nu recunoșteau decât după ce martorii arătau obiectele cumpărate de la ei. Ancheta făcută de jandarmii din alte comune a durat, acolo în sat, vreo lună de zile, sătenii aducând mereu noi informații cam pe unde se găseau ascunse hainele furate. Costumul meu nu a mai putut fi găsit. Țiganii au evadat între timp de la o casă nesigură pentru asemenea cazuri, rămânând numai șeful chior, care a fost trimis la Curtea Marțială Galați. Aici, ridicându-se între timp legea marțială, furtul calificat se judeca în stare de libertate și, în consecină, a fost eliberat. Peste un an au fost din nou arestați, pentru alte 40 de spargeri de locuințe. Autoritățile comuniste se preocupau la acea dată prea puțin de protejarea avutului personal al cetățenilor și legislația era insuficientă. Nu s-au putut recupera decât puține lucruri originale și păgubașii au mai apucat să mai scoată câte ceva din obiectele fără stăpân ale țiganilor, care se vedea că nu pot fi decât obiecte furate de prin alte județe. Și tatăl meu a recuperat un palton, pe care-l purta țiganul șef atunci când fusese trimis la Galați și cînd apela la sentimentele creștinești, ca să nu fie lăsat fără palton la drum în timp de iarnă. După vreun an am găsit la tribunal un alt dosar, cu aceiași țigani și cu alte 40 spargeri.

În Baroul avocaților din Bacău erau înscriși vreo 500 de persoane, dar de profesat efectiv, profesau vreo 70. Avocatura pe atunci era profesiune liberă din toate punctele de vedere. Clientul trata direct cu avocatul, se tocmeau și plata se făcea direct, fără intermediul Baroului. Se spunea că în Barou se înscrie cine vrea și rămâne cine poate. Era o meserie foarte grea pentru un începător, pentru că nimeni nu-și dădea pielea pe mână unui novice. Conform regulilor din statut, trebuia ca avocații tineri în primii trei ani să fie stagiari pe lângă un maestru cu mai multă experiență și clientelă. Eu, fiind membru PNȚ, am intrat ca stagiar la un avocat țărănist, întrucât în Barou mai erau încă vreo 6 avocați țărăniști, printre care președintele organizației județene și secretarul general. Maestrul meu nu era dintre avocații cu multă clientelă și în consecință stăteam mult timp de pomană și mă plictiseam. Pe atunci nu era Notariat de stat și avocații făceau toate actele de notariat, ceea ce aducea oarecare venituri și celor stagiari. Colegii din PNȚ îmi mai pasau uneori câte un proces mărunt, cum ar fi o strămutare de hotar, un divorț etc., dar acestea nu-mi acopereau timpul. Câștigul era pentru mine oarecum satisfăcător, ținând seama ca nu aveam pretenții prea mari. Totuși, văzând că nu am la ce să colaborez cu maestrul meu, mi s-a schimbat maestrul cu un avocat armean, cu mare volum de clientelă rurală și multe acte de notariat. Cu acesta aveam mult de lucru, eram mulțumit, chiar dacă era cam zgârcit și mă plătea puțin față de cât câștiga el. Eram trimis la dactilografă să dictez conținutul actelor de vânzare cumpărare, ca să vadă clientul că actul este redactat de un avocat.  În realitate, dactilografele, care scriau câte 20-30 acte de acest fel pe zi, cunoșteau mai bine formulele folosite la redactare și, pentru a nu-mi deconspira ignoranța, la început stăteam în spatele dactilografei și citeam ce dactilografia ea, pentru ca să vadă clientul că eu îi dictez, până când, după o lună de zile, am devenit și eu familiar cu redactarea acestor acte. În același timp am început să am și o clientelă proprie, mai ales dintre membrii de partid, cu care țineam zilnic contactul, se aflau destui care apelau la justiție. Că această meserie se conjuga foarte bine cu politica e ilustrată și de faptul că zilnic veneau la Bacău, cu afaceri la tribunal, membri ai PNȚ din mediul rural, cu care noi țineam contactul, dându-le manifeste și încurajându-i în acțiunile lor. Agenții comuniști nu aveau cum să știe care este client politic și care profesional, chiar dacă eram urmăriți permanent.

Președinte al organizației județene a PNȚ era avocatul Ioan Nicolau, în vârstă pe atunci de aproximativ 50 ani, un om de o rară onestitate și corectitudine, care a sacrificat totul pentru a ține sus steagul partidului. Nu avea prea mare talent ca avocat, deși era, concomitent cu activitatea de avocat pledant, și avocatul băncii Oituzul, de unde își scotea, de fapt, principala sursă de venit. Directorul acestei bănci, economistul Neculai Damian, era frate cu soția sa, deci cumnat. Acest întreprinzător om de afaceri a înființat Banca Oituzul, care în 1945 avea 16 filiale, în tot atâtea județe, fiecare producând venituri importante. După naționalizarea din 11 iunie 1948, banca a fost preluată de stat și proprietarul a rămas fără mijloace de subzistență. Soția sa, cetățean elvețian, a plecat în Elveția, unde aveau depuse în bănci anumite rezerve valutare, și și-a cumpărat de la statul român plecarea soțului în Apus, cu suma de 250 mii dolari. Surorile lui N. Damian, una era căsătorită cu Ioan Nicolau și alta cu avocatul Constantin Kalmuschi, secretar general a organizației județene. În acest mod cei doi erau cumnați. Alți avocați țărăniști în Barou erau Vasile Dram, coleg cu un an mai mare ca mine, N. Tinta, primul meu maestru, Constantin Liciu, un temperament flegmatic, cu ironii usturătoare la adresa adversarilor și, în afară de aceștia, vreo doi simpatizanți inactivi.

Partidul era bine organizat și după 23 august 1944, deoarece Iuliu Maniu, care era Președintele PNȚ, păstra, în pofida interdicțiilor, legătura permanentă cu șeful organizației județene, întâlnindu-se cel puțin o dată pe an în perioada interzicerii activității, în mod individual, iar șeful organizației județene ținea tot cam la fel legătura cu șefii organizațiilor comunale, fără a convoca ședințe colective, ci mizând numai pe contacte directe, care în cazul avocaților erau foarte ușor de realizat. În fiecare comună erau membri PNȚ, fruntași ai satelor și mai ales preoți și învățători, care dirijau opinia publică. Din această cauză, după 23 august 1944, când și-a reluat activitatea, organizația PNȚ a apărut bine structurată, capabilă să facă față dificultăților. Ea a fost consolidată și cu noi membri foarte activi, cum ar fi o parte din foștii polițiști de pe vremea lui Antonescu, epurați de comuniști, dar care aveau o pregătire deosebită pentru conflictele de stradă, făcând ca noi să putem rezista unor atacuri colective de genul mineriadelor, cu mult succes.

 În Bacău, sediul partidului era pe strada principală a orașului, la etajul 1 al unei clădiri cu balcon la stradă, având în total 4 camere bine aranjate, din care una mai mare, unde puteau intra până la 200 de oameni. Se țineau ședințe săptămânale de către organizația orășenească, în fiecare duminică la ora 11, când veneau între o sută și două sute de oameni. Eu mă ocupam de secția tineret, care luase un mare avânt începând din 1945, fiind divizată de mine în trei grupe, cu care țineam ședințe separate. Astfel o grupă era formată din elevii de la Liceul Ferdinand, vreo 30 care mă cunoșteau pe mine de când fusesem pedagog, o grupă din studenți foarte activi în perioada vacanțelor și o grupă constituită din diverși, în care intrau muncitori, funcționari, etc. În cursul săptămânii sediul era închis, activitatea principală ducându-se, pe sălile tribunalului, de către avocații din conducere. Structura organizatorică, după statut, era următoarea: Biroul județean, alcătuit din 5 membri: președinte, doi vicepreședinți, un secretar general și un casier. Urma în schemă Delegația permanentă, formată din 15-20 persoane, din care făceam și eu parte și unde se luau principalele hotărâri, pentru că se întrunea o dată pe lună. Urma Comitetul executiv județean, format din toți președinții de organizații comunale și Adunarea Generală, care se întrunea la doi ani.

 Partidul Național Liberal, aliatul natural al PNȚ, era în toată țara mult mai slab, deși avea cadre foarte bine pregătite și o doctrină verificată de-a lungul timpului. Pe de o parte guvernarea Tătărăscu, din 1933-1937, precum și puternica personalitate a lui Iuliu Maniu, au făcut ca opinia publică să se polarizeze în cazul primejdiei comuniste în jurul PNȚ. La Bacău, liberalii erau conduși de personalități puternice, cum era avocatul Grigore Mârza, președinte, avocatul Eduard Racoviță și alții. Au apărut partide noi, formate de dizidenți fripturiști, din partidele istorice. Astfel, a fost Partidul Țărănesc Popular al lui Nicolae Lupu sau o altă formație desprinsă din PNȚ, a lui Anton Alexandrescu, susținute de comuniști, spre a crea diversiune.

 La ședințele tineretului PNȚ nu participau, de obicei, membrii organizației de maturi, mulțumindu-se să evidențieze activitatea în adunările săptămânale.