Prin luna ianuarie 1946 s-au prezentat la mine doi tineri, pretinzând că sunt de la Biroul populației și au nevoie de niște date personale despre mine. Le-am oferit informațiile cerute, având confirmarea că am fost luat în evidențele Siguranței Statului, transformarea în Securitate realizându-se în toamna anului 1948.

La Conferința de la Potsdam, din 17 iulie-2 august 1945, a celor trei mari puteri: SUA, Marea Britanie și URSS, primele două nu au recunoscut guvernul Petre Groza ca reprezentativ, dar la 6 august, deci imediat ce a ajuns acasă, URSS restabilește ostentativ relațiile diplomatice cu acest guvern. La 21 august 1945, regele a cerut demisia guvernului Groza, dar acesta a refuzat, pretinzând că are sprijinul poporului (în realitate al ocupanților ruși).

 A urmat cunoscuta grevă regală, când acesta a refuzat să semneze promulgarea legilor și decretelor guvernamentale. La 16-26 decembrie 1945 a avut loc, la Moscova, conferința miniștrilor de externe ale celor trei mari, prin care se cerea guvernului României să includă doi miniștri ai opoziției și să organizeze alegeri libere cât mai curând posibil. Într-adevăr, guvernul Groza a fost recunoscut după includerea lui Emil Hațieganu - PNȚ și Mihail Romniceanu - PNL, ca miniștri fără portofoliu în guvern, la data de 7 ianuarie 1946, și promisiunea că se vor ține alegeri libere cât mai curând.

 Acesta era cadrul politic la care am activat intens în cadrul PNȚ Iuliu Maniu. De altfel, când am intrat în partid, nu am fost atras de vreo doctrină politică deosebită, ci mai mult de poziția națională și anticomunistă a șefului partidului și de patriotismului său.

 Mă dedicam cu dăruire totală activității politice, ceea ce-mi atragea încurajarea și apreciarea celorlalți membri mai vechi, la a căror ședință săptămânală, în sala mare a clubului, participam regulat, cu atât mai mult cu cât temperamentul meu introspectiv, de tânăr care detesta toate viciile și excesele sociale, mă împingea spre o activitate altruistă național-patriotică, dezinteresată material.

 Această activitate, bineînțeles, nu convenea organelor puterii comuniste, care începuseră să se consolideze și să atragă, în afara evreilor, tot mai mulți creștini. Evreii făceau loc creștinilor cu atât mai mult cu cât mulți dintre ei nici nu erau înscriși în PCR și îl slujeau numai din oportunism, pentru diverse avantaje materiale și mai ales pentru a răzbuna umilințele din perioada antonesciană a războiului. Dar cel mai substanțial aport la promovarea comunismului l-au adus evreii prin încadrarea securității cu ofițeri care constituiau osatura de bază, în proporție de 60-70% și care au promovat teroarea epocii lui Gheorghiu-Dej, când peste un milion de oameni au populat temnițele, din care mulți nu s-au mai întors la casele lor (între 25-30%).

Pe vremea lui Ceaușescu, evreii au fost complet scoși din securitate, după ce s-a constatat că foarte mulți emigrează și nu au nici un atașament pentru comunism.

Pentru a exemplifica starea de spirit din acea perioadă de început, voi rememora un caz petrecut în incinta Tribunalului Bacău, în iarna anului 1946. Eu eram tânăr avocat, intrat în barou de 5-6 luni, cunoscut ca opozant țărănist și aveam foarte bune relații cu toți funcționarii administrativi ai Tribunalului, care mă întrebau în fiecare zi când intram la ei ce se mai aude cu politica, arătându-se simpatizanți înfocați ai opoziției și sperând în grabnica revenire la democrație. Într-o dimineață, intrând în unul din birouri, văd pe toată lumea cu nasul în hârtii și nu mă mai întreba nimeni nimic. Am aflat îndată ce se întâmplase. În biroul respectiv se încadrase un funcționar evreu și toată lumea se temea să mai vorbească de frica unei eventuale deconspirări. Așa s-a creat spaimă printre oamenii din România. Trebuie să arăt că în Ardeal, o situație asemănătoare era cu ungurii, care furnizau marea majoritate a cadrelor securității. Și ungurii și evreii aveau, se pare, câte o răfuială cu românii majoritari. Primii pentru Tratatul de la Trianon și ceilalți pentru Transnistria și umilințele de sub regimul Antonescu, de care comuniștii profitau din plin.

În iarna anului 1945, în timpul războiului, comuniștii, care nu se bucurau de popularitate, au procedat la o reformă agrară, expropriind pe toți marii proprietari, lăsându-le numai câte 50 ha. Au fost expropriați, atunci, prin Legea 187/23.03.1945,  9250 proprietari, cu 1468000 ha, iar pământul lor a fost împărțit la 918000 țărani, cărora li s-au repartizat 1109000 ha.

 Restul de 359000 ha a fost distribuit IAS-urilor. Această expropriere s-a făcut împotriva voinței opoziției, PNȚ și PNL, care cerea să se amâne exproprierea până după terminarea războiului, când se va da pământ și celor care luptă pe front. Comuniștii însă aveau nevoie de clientelă politică și abuzând de puterea oferită de ocupant, au distribuit pământul altor categorii, care să-i sprijine pe ei în campaniile de comunizare a țării. Prin Decretul 83/02.03.1949 s-au confiscat și restul de 50 ha, iar foștii proprietari au fost scoși și din locuințe, lăsați cu un bagaj de 100 kg și suma de 5000 lei pentru toată familia, mutați în locuințe insalubre, unii chiar în cotețe de porci.

Chiar de la începutul anului 1946 a demarat o campanie electorală dură, neanunțându-se însă data alegerilor generale, care până la urmă au fost ținute în 19 noiembrie 1946. Lungirea perioadei de campanie electorală era făcută de comuniști pentru a avea timp să pregătească frauda electorală, între timp terorizând populația și mai ales opozanții. A fost o perioadă crucială de instalare și consolidare a dictaturii comuniste în județul Bacău, ca și în toată țară. Dirijarea acțiunilor se făcea de la centru, sub directa supraveghere a KGB-ului și a trupelor de ocupație.

În primul rând domnea o nesiguranță asupra datei, pentru că ne puteam aștepta în orice moment să se anunțe în scurt timp alegerile și ne puteau surprinde nepregătiți. Legea electorală, redactată de Lucrețiu Pătrășcanu, destul de acceptabilă ca formă, a apărut pe la mijlocul verii și nu a creat probleme.

 Încă din anul 1945, Blocul Național Democrat, format din cele 4 partide s-a scindat, comuniștii și social democrații alcătuind Frontul Național Democrat - FND, care a fost formațiunea cu care comuniștii au participat la alegeri.

 Nici lucrările Conferinței de pace de la Paris nu au avut un ecou deosebit, deoarece în țară totul era acaparat de lupta electorală. Ministru de externe era Gh. Tătărăscu, dizidentul liberal, care-și înjghebase un partid liberal fantomă, ce se atașase FND-ului. Și din PNȚ se desprinseseră două formații oportuniste, una a lui Anton Alexandrescu și alta a doctorului Nicolae Lupu, care s-au atașat FND-ului, fiind partide diversioniste.

Presa opoziției, reprezentată de ziarele ?Dreptatea? și ?Liberalul", apărea greu, nu putea fi distribuită decât sporadic și atunci cu multe piedici. Ziare independente nu mai erau. Apăreau din belșug ziarele comuniste, centrale și locale, iar o fițuică centrală numită Strâmbătatea (replica la Dreptatea) se distribuia gratuit și conținea atacuri directe la persoana lui Iuliu Maniu și a altor fruntași PNȚ.

 Este de neimaginat câte calomnii și injurii puteau să fie propagate prin aceste ziare împotriva lui Maniu, concepute și dirijate de către specialiști din CC al PCR. Panouri mari din placaj sau scândură, vopsite în culori vii, îl prezentau pe Maniu în mijlocul flăcărilor iadului, cu limba scoasă, iar altele în chip de drac, cu coarne și coadă, etc.

Pentru intimidarea și anihilarea opozanților, echipe de bătăuși, special hrăniți și instruiți la numeroasele sedii ale FND-PCR, atacau și maltratau pe stradă, în timpul zilei sau seara, pe orice cetățean bănuit a fi membru al opoziției, fără ca poliția să intervină vreodată.

 Mitinguri electorale nu s-au ținut niciodată, fiind prea riscante.

 Până prin luna mai s-au putut, totuși, ține ședințele săptămânale la sediul PNȚ din orașul Bacău, pe strada N. Bălcescu, la etaj, cam în locul cinematografului ?Modern" de astăzi.

Pe lângă ședințele săptămânale de la sediul organizației orășenești, organizația județeană întrunea cel puțin o dată pe lună ședința Delegației permanente, alcătuită din vreo 15 membri, care nu se ținea la sediu, ci în mod secret, acasă la unul din membri, deoarece poliția ne deranja, prezentându-se în timpul ședinței și arestând pe unii sub pretext că nu au legitimațiile în regulă (în special delegații din mediul rural, pentru că pe cei din Bacău îi aveau tot timpul la dispoziție).

 Faptul că și după această măsură, de a ține ședințele în casă particulară, venea Siguranța și ne deranja întrunirea, dovedea că din rândurile celor 15 este un trădător. Pentru a-l depista, am luat măsura ca, la fiecare ședință, să nu fie invitat (deci să nu știe de ședință) unul din suspecți. Într-adevăr, la una din ședințe nu a mai apărut poliția, ceea ce a dus la concluzia că turnătorul era un membru al Biroului județean, casierul organizației, evreu, de profesie farmacist. Referitor la această ședință, am fost invitat la Securitate peste vreo 10 ani, după ieșirea din închisoare și întrebat ce s-a discutat atunci. Le rămăsese necompletat dosarul întâlnirii.

Fiindcă am pomenit despre turnători, trebuie să arăt că ei erau bine infiltrați unde nici nu te așteptai. Comuniștii, sprijiniți probabil de KGB și de fonduri speciale, reușeau să aibă informatori peste tot, chiar de la începutul existenței oricărei organizații sau instituții. Astfel, în cadrul organizației de tineret, unde activau cele trei grupuri, cu ședințe separate, la grupul elevi a apărut următoarea situație: la una din ședințe le-am cerut elevilor să facă acasă o lucrare scrisă asupra unei teme patriotice, discutate la ședință, care trebuia citită în ședința din săptămâna următoare, ce se ținea joia după-masă. M-am trezit că în ziua de miercuri a săptămânii următoare ședinței, seara, poliția a făcut percheziție acasă la vreo 8 din cei 20 elevi prezenți și le-a confiscat manuscrisul lucrării scrise. Acolo, desigur, elevii își exprimau sentimentul național, ostilitatea față de comuniști, etc., aspect ce a fost folosit în permanență ca un motiv de șantaj asupra acestor tineri și nu am mai putut ține ședințe cu ei după acest episod. Mai mult ca sigur, unul din elevi a informat securitatea despre cele discutate acolo, dar fără această imprudență a mea, de a cere lucrare scrisă, securiștii nu ar fi putut avea probe împotriva copiilor și nici ei nu voiau să-și deconspire informatorul. Eu luasem unele măsuri de siguranță la secția tineret și anume nu am pus pe niciunul să semneze vreo adeziune, nu am încasat bani de la ei pentru a se emite chitanță, care iarăși era o probă, etc. Din această cauză, din grupul de tineret comuniștii nu au prea avut clienți în pușcării sau motive de șantaj mai târziu, afară bineînțeles de cei mai notorii, care s-au afișat public.

 Președintele Biroului județean, avocatul Ioan Nicolau, și secretarul general, avocatul Constantin Kalmuschi, cumnatul președintelui, erau ajutați de doi vicepreședinți din teritoriu- preotul Petrovanu, din comuna Racova, și învățătorul Ghiță Popa, de la Băsești, și de un casier, în persoana farmacistului Pisam. Datorită condițiilor existente, Comitetul executiv județean nu s-a întâlnit decât o singură dată, înainte de consolidarea comunismului, prin 1944, toamna.

 Revin însă cu unele aspecte legate de cadrelor partidului. Avocatul Ioan Nicolau era o personalitate excepțională în privința caracterului, onestității, comportării și nu avea trăsăturile obișnuite ale unui avocat. Urmase seminarul teologic în loc de liceu și așa cum am amintit nu își realiza veniturile din profesiunea de avocat, ci din aceea de jurisconsult. Președintele Ioan Nicolau ținea legătura cu Iuliu Maniu, în timpul dictaturii carliste și antonesciene, în mod personal și regulat și, la rândul său, prin sala tribunalului, cu toți șefii de organizații comunale, iarăși regulat, cel puțin o dată pe an. Așa se explică faptul că după 23 august 1944, PNȚ a devenit o forță politică de care trebuia să se țină seama și dacă nu ar fi fost ocupația rusească, nu putea fi înfrânt. A doua  personalitate puternică din partid era avocatul Constantin Kalmuschi, originar din Buhuși, cumnat cu Ioan Nicolau și cu N. Damian. După interzicerea activității PNȚ, din 1947, amândoi au fost arestați și condamnați, Ioan Nicolau murind în închisoarea Văcărești, la spitalul penitenciarului, în urma unui tratament medical cu un ser alterat, prin anul 1953. Kalmuschi s-a eliberat din închisoare, în 1955, cam o dată cu mine, de la Aiud, și s-a stabilit la București, unde avea o soră și am auzit că a murit prin 1980.