Întrucât în perioada alegerilor eu am fost arestat în beciurile poliției Bacău, relatările din această perioadă sunt redate după informațiile ulterioare, obținute de la colegii liberi. Au fost arestați mulți fruntași, în afară de candidații de pe listele electorale, care au fost scutiți de aceste măsuri coercitive.

 M-am întrebat, primul rând, de ce a fost aleasă ziua de 19 noiembrie pentru alegeri, care cădea într-o marți și nu într-o duminică, zi în care oamenii erau mai liberi și cum era practica în toată lumea? Aveam să aflu secretul peste vreo patru ani, când eram deținut în celularul Aiudului și niște foști prizonieri la ruși, căzuți în robia sovietică, au relatat cel mai mare dezastru suferit vreodată de armata română, la Cotul Donului, în ziua de 19 noiembrie 1942. Germanii își concentraseră atunci trupele de elită în Stalingrad, sub comanda lui Von Paulus, nordul frontului, pe o lungime de 4-500 km, fiind asigurat de trupele române și italiene. Soldații români erau, la acea dată de 19 noiembrie, echipați cu haine de vară, mantale subțiri, deși din țară se trimiseseră șube îmblănite și flanele pentru toți. Hrana era insuficientă și ei trebuiau să culeagă grâul rămas pe câmp și să-l fiarbă spre a-și astâmpăra foamea. Nu erau deserviți de aviație și alte forme superioare de apărare, astfel că, deși cu vreo câteva zile înainte se puteau ușor observa concentrările de trupe și materiale în taberele rusești, nu s-a luat nici o măsură de apărare. La atacul bine pregătit al rușilor, românii care erau aliniați pe linia frontului, au fost luați ca din oală de blindatele de fabricație americană ale inamicului și declarați prizonieri. Numai în ziua de 19 noiembrie au căzut 120000 prizonieri, într-un grup masiv, care au fost încolonați și duși în grabă spre interiorul Rusiei. Au mers 16 zile neintrerupt pe jos, ocolind satele, ca să nu fie alimentați, iar cei care cădeau de oboseală, nu se mai puteau ridica și înghețau. Începuse un frig aspru și ningea încontinuu, așa că în urma imensei coloane venea o echipă de ruși care înfigea baioneta în fiecare movilă de zăpadă pentru a vedea dacă mai mișcă vreo ființă sub ea și trecea mai departe. Paznicii ruși, bine înarmați, mergeau călare și se schimbau din loc în loc. După 16 zile au ajuns la un lagăr, unde li s-a servit ceai cu pâine și au putut să facă și o baie caldă. Numai că baia caldă le-a fost fatală la mulți, care mureau pe loc, plesnindu-le vasele sanguine, răcite peste măsură. Fiind pământul înghețat, morții au fost stivuiți ca lemnele, în câmp, pentru primăvară, când putea fi îngropați în gropi comune. De acolo au fost duși în lagăre îndepărtate, cu vagoane de animale înghețate și se lipeau unii de alții și încercau să supraviețuiască. Au ajuns în lagăre cam un sfert din efectivul inițial. Aceste fapte mi-au fost povestite de sublocotenentul în rezervă Dragoș Mihalache, din București, și de colegul lui de lagăr, Nuțu Ion, profesor de franceză, ambii nimerind în lagărul de ofițeri de la Mănăstârca și fiind condamnați ca deținuți politici. În țară, mareșalul Antonescu, vinovat în mare măsură de starea armatei române, nu s-a sinchisit deloc și nici nu s-a dat publicității amploarea dezastrului de pe front.

 În cinstea acestei strălucite victorii a armatei roșii, de la 19 noiembrie 1942, s-a stabilit, peste 4 ani, ziua alegerilor din România.

 În cadrul procedurii de depunere a listelor de candidați am avut probleme în interiorul partidului, pentru că noi am stabilit inițial ca primul pe listă să fie Ioan Nicolau, președintele partidului, dar de la București ni s-a cerut să-l punem primul pe listă pe profesorul bucureștean Virgil Veniamin, secretar adjunct al partidului, originar din Bacău. În ședința Delegației permanente, noi am respins această propunere, pe motiv că el este necunoscut publicului băcăuan. Veniamin nu a acceptat această soluție și a venit cu o scrisoare directă de la Iuliu Maniu, prin care ni se cerea să-l acceptam primul pe dânsul. În fața acestei cereri, am acceptat propunerea și listele au fost depuse la Tribunalul Bacău. Conform legii electorale, redactată în principal de Lucrețiu Pătrășcanu, lista se depunea la tribunalul fiecărui județ, însoțită de 30 semnături autentificate de acesta. La depunerea listei, care era publică, s-a prezentat în sală și aghiotantul prefectului, agentul Țimiraș, care a luat notă de toți delegații sosiți pentru semnătură, în scop de intimidare.

 În condițiile din orașul Bacău, eu neavând posibilități de acțiune, am decis să plec în timpul alegerilor undeva în județ, pentru a acționa mai eficient. Am fost trimis în comuna Berzunți, cu încă un tânăr. La plecare am comis însă o imprudență, întrucît, fiind cunoscut, m-am dus la stația de autobuz cu însoțitorul. Am fost observat de uteciștii care mișunau peste tot și când mi-am dat seama că sunt luat sub observație, am predat însoțitorului toate actele, pe neobservate, am făcut semn unei trăsuri să vină și m-am urcat pe bancheta acesteia, pornind într-o direcție oarecare. Nu am observat însă că în urma mea veneau alte două trăsuri, pline cu uteciști, care la un moment dat ne-au depășit, au oprit trăsura mea și m-au arestat. Am fost condus de tot alaiul la poliție, unde m-au predat conducerii arestului, care a început percheziția. Dar cum, pentru moment, șeful era ocupat cu percheziția altui cetățean, venit înaintea mea, mi-a dat ordin ca, până termină el, să scot tot ce am prin buzunare și să le depun pe masă. Eu aveam la mine două pachetele cu buline de lipit cu semnul ochiul și inscripția ?votați PNȚ", pe care uitasem să le predau colegului, și un stilet cu teacă din piele, pentru orice eventualitate.

Până a terminat milițianul percheziția celuilalt, eu am băgat cele vreo 400 de buline în mănușile de lână pe care le aveam în mână, am introdus mănușile una în alta, iar stiletul l-am ascuns în faldurile cămășii, la cingătoare. Când mi-a venit rândul la percheziție, totul a fost în regulă și nu a găsit nimic deosebit. Intrat la celulele din beci am avut grijă să mă descotorosesc de cele două obiecte nepermise și le-am aruncat în canalizare.

 Am aflat, pe urmă, că tânărul care era cu mine a putut pleca cu afișele, fiind necunoscut de urmăritori, și a ajuns cu bine la Berzunți, unde și-a îndeplinit misiunea.

 În arestul poliției nu se dădea hrană pentru deținuți, dar se permitea ca ea să fie aducă de acasă, după ce era controlată de șeful arestului. Primeam mâncare de două ori pe zi, adusă de frații mei mult mai mici, Mihai, de 10 ani, și Alecu, de 12 ani, care o aduceau la paznic și după control acesta mi-o preda mie. Am stabilit o legătură secretă cu familia, prin scris, în felul următor: mâncarea era înfășurată într-un prosop, care avea o tivitură la capete. Scriam mărunt cu creionul pe o hârtie subțire și o introduceam în tivitură, în așa fel ca să nu se observe nimic și primeam răspuns la fel. După vreo două zile de la arestare, apare în camera mea de subsol un personagiu bine cunoscut de mine și anume studentul Grigorescu, de la București, care-l însoțise pe profesorul Veniamin în campania electorală de la Bacău. Acesta a venit cu pantalonii sfârtecați, spunând că a fost agresat, în piața din fața gării, de o echipa de huligani, care l-au lovit și maltratat. Am transmis acasă, prin sistemul indicat mai sus să-mi trimită mâncare mai multă și o pereche de pantaloni mărimea indicată. În timpul șederii acolo Grigorescu mi-a mărturisit că el are o condamnare de 20 ani închisoare, la București, în urma evenimentelor de la 8 noiembrie 1945 și că a evadat și se teme să nu-l descopere aici. Drept argument pentru acest fapt, a scos din buzunar o hârtie pe care era redactată o hotărâre judecătorească de condamnare la 20 ani muncă silnică. Am observat însă, eu fiind totuși avocat, că stilul și redactarea sentinței, nu prea corespundeau cu stilul obișnuit al justiției și conținea multe inadvertențe, dar eu nefiind suspicios din fire, am apreciat că la mijloc poate fi o greșeală a dactilografie. Mai târziu, când am ajuns la București și l-am văzut la sediu, mi-am dat seama că el era agentul securității, care voia să afle de la mine cine știe ce secrete.

 Nu știu ce secrete a aflat de la mine, pentru că lucram pe față într-un partid democratic, cu activitate la lumina zilei. Totuși mi-am reproșat, ori de câte ori îmi aduceam aminte, credulitatea și lipsa de suspiciune cu atât mai mult cu cât inadvertențele de redactare constatate erau un indiciu vrednic de luat în seamă. Eu am rămas în arest mult după alegeri, până când, pe la 1 decembrie, mi s-a întocmit un dosar penal și am fost trimis la Curtea Marțială Galați pentru insulte aduse regelui, guvernului și URSS-ului. Aceste fapte le-aș fi comis la un colț de stradă, în orașul Bacău, martori fiind permanentul Țărucă și încă unul.

 Conform procedurii judiciare, dosarul meu trebuia confirmat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău. În consecință, am fost dus sub escorta unui milițian la procurorul de serviciu, care era la etajul clădirii în care azi funcționează Prefectura și Consiliul Județean, unde erau și sălile Tribunalului, cu cele trei secții ale sale: civilă, penală și comercială.

 Era în 1946 și personalul poliției nu fusese așa de infestat de bolșevism, cum s-a întâmplat mai târziu, mai ales la nivelele de jos, astfel că se poate explica atitudinea acestuia în cursul desfășurării faptelor. Pe drum, eu i-am explicat pe scurt gardianului cine sunt și el am constatat că mă cunoștea mai demult, așa că în momentul când am intrat pe sala Tribunalului, un client a venit la mine și mi-a spus: ?Domnu? avocat, azi avem termen în dosarul x". Nu era nici o suspiciune să vezi pe sălile tribunalului un avocat împreună cu un agent de poliție. Milițianul avea încredere totală în mine că nu voi evada, așa că am intrat în sala de ședințe, am mai consultat dosarul de la grefier și când a venit rândul, procedura fiind completă, am pledat pentru cauza respectivă. Era un proces civil și nu am mai urmărit rezultatul ulterior. De asemenea am mai rezolvat vreo două cazuri de acte notariale, în curs de desfășurare, după care și dosarul meu personal a fost soluționat de procuror, ne-am întors la poliție. După câteva zile am fost pregătit pentru a mă duce sub stare de arest, cu trenul, la Curtea Marțială Galați, care era competentă să judece gravele și absurdele infracțiuni de care eram acuzat.

 Gardianul însoțitor, de data aceasta un tânăr țăran, nu de mult angajat în poliție, a fost speriat de superiorii lui că sunt un răufăcător periculos, care caut să evadez și că trebuie să fiu legat cel puțin de mâini în timpul drumului. Neavând cătușe, m-a legat cu mâinile la spate folosind un capăt de funie. Până la gară mergând pe jos, am fost însoțiți de un alai de tineri uteciști, care tot timpul aprindeau și stingeau lanternele în urma mea, fiind deja întuneric. După urcarea în vagon și pornirea trenului, i-am spus milițianului cine sunt, pentru ce sunt arestat și m-a dezlegat la mâini și a început să capete încredere în mine. Ajunși noaptea la Galați, am mers la un hotel, unde eu am plătit camera, iar dimineața ne-am prezentat la Curtea Marțială, unde era de serviciu maiorul procuror Palade, care mi-a citit acuzațiile. Eu am arătat neseriozitatea lor, precum și faptul că se fac niște afirmații nejustificate, cum ar fi aceea că am insultat guvernul, regele și URSS-ul, dar nu se specifica în ce constau aceste insulte. Aș fi spus, chipurile, ceva urât de guvern, dar ce anume? Cum am insultat pe ceilalți, care sunt cuvintele folosite? Maiorul însă nu a vrut sau nu a avut curajul să soluționeze cazul și a declinat competența în favoarea Curții Marțiale București, pretextând că insulta URSS este de competența acestei instanțe. Cum eram însoțit de gardianul de la Bacău, i s-a dat tot lui delegație să mă transporte la București, cu foaie de drum. Am ajuns seara, când erau închise toate instanțele și a trebuit să dormim o noapte acolo. Am mers la Palatul Justiției și am vorbit cu un paznic de noapte, care ne-a dat voie să dormim pe o bancă capitonată, dintr-o sală de ședințe, pentru o sumă modică. A doua zi dimineață am mers la sediul PNȚ București, pentru a le aduce la cunoștință situația mea, solicitându-le o intervenție a juriștilor de acolo. Milițianul care mă păzea a rămas lângă Palatul Regal, nu a vrut să fie văzut pe la sediul partidului, eu m-am dus singur la sediu, care era pe o stradă paralela cu Calea Victoriei. Acolo l-am găsit pe vechiul meu coleg de detenție din Bacău, Grigorescu, bine instalat într-un birou al sediului și care m-a asigurat că va avea grijă de toate problemele. Bineînțeles că nu a făcut nimic.

 De acolo am plecat la Curtea Marțială București, care era ocupată cu alte probleme și nu ne-a primit, așa că ne-a trimis la beciurile din Prefectura Poliției Capitalei, spre a aștepta până au ei timp să soluționeze cazul.

În aceste condiții m-am despărțit de însoțitorul meu, care m-a predat personalului arestului de la subsolul din Calea Victoriei. Aici am întâlnit un personal foarte devotat clasei muncitoare, dominat de o ură proletară nelimitată, împotriva dușmanilor proletariatului. După ce mi-a făcut percheziția la intrare, m-au înjurat cum le-a venit la gură, că îi deranjez cu problemele mele, și m-au asigurat că nu voi schimba eu ordinea socială! Mi-au lăsat servieta cu niște obiecte personale și m-au propulsat în interiorul arestului. Aici, alte surprize. Eu eram deprimat de tergiversarea problemei mele și când am pășit în holul mare, din care se intra, la alegere, în camerele cu deținuți, am aruncat servieta pe capătul unui pat comun, lung cât camera și confecționat din tablă groasă, fără vreun așternut pe deasupra. În cameră erau numai țigani de București, organizați, care se cunoșteau bine și se considerau la ei acasă. Unul dintre ei m-a luat în primire că de ce arunc așa servieta și nu m-am prezentat întâi la el, care este șef de cameră, confom regulamentului interior.

 La aceste pretenții, eu am luat servieta să mă mut în altă cameră, fără să-i dau prea mare atenție șefului, care însă s-a supărat foc și nu mi-a permis să plec. Cred că aș fi luat bătaie de la ei, pentru că erau îndârjiți, dar au schimbat imediat tonul când au aflat că sunt avocat și au început să mă întrebe, cum ar trebui să procedeze pentru a scăpa de acolo. Toată noaptea mi-au povestit istoriile lor, care de care mai deochiate și nu m-au lăsat să dorm.

 A doua zi a urmat ceremonialul prezentării la raport zilnic, unde vreo sută de agenți de poliție stăteau într-un amfiteatru mare, neluminat, iar pe o estradă mai înaltă, iluminată de un reflector puternic, trecea infractorul, care era observat bine de cei din sală, dar el nu putea vedea pe nimeni. Secretarul citea din dosar numele și motivul detenției și, în cazul meu, am fost din nou înjurat, că i-am deranjat și că mă vor trimite din post în post, pentru că nu au oameni pentru a mă însoți. Într-adevăr, în cursul zilei m-au dus din nou la Curtea Marțială București, unde un procuror militar a rezolvat conflictul de competență, trimițându-mă înapoi la Galați, care era investit să rezolve cazul.

Am mai rămas două zile acolo, până au găsit un gardian care să mă însoțească, timp în care m-au izolat de ceilalți, într-o celulă tot cu pat metalic din tablă, o gură de canal și un robinet de apă. Hrana era un sfert de pâine pe zi și atât. Odată ajuns la Galați, dosarul a fost clasat și eu pus în libertate. Deoarece terminasem banii, am vândut un stilou și am cumpărat bilet de tren și o gustare la un restaurant. Am ajuns acasă cu 2-3 zile înaintea Crăciunului. Și astfel a luat sfârșit și acest episod, eu reîncepând activitatea de avocat, zbuciumată de atâtea întreruperi și complicații.

 În timp ce eu eram arestat, în țară au avut loc alegerile parlamentare, care au dus la preluarea puterii absolute de către comuniști, în mod oficial. În județul Bacău, de pildă, nu s-a ales nici un parlamentar al opoziției.

Alegerile au fost falsificate grosolan în toată țară, așa cum mi-au relatat participanții, frauda realizându-se la nivelul de jos, al secțiilor de votare, și nu la centru, cum spun unii. Un coleg de școală, șef secție de votare, mi-a povestit că, spre seară, s-a produs o busculadă, în care a fost înlocuită urna cu o alta similară, dar cu toate voturile pentru soare, care era semnul electoral al comuniștilor. La altă secție de votare, mi s-a relatat că responsabilul de sector a transmis la București rezultatele favorabile comuniștilor, înainte de a se face numărătoarea voturilor, aceasta ne mai având nici un sens. Cei mai mulți nici nu s-au ostenit prea mult cu manevrele, raportând cele dinainte stabilite, indiferent de rezultate. La nici o secție de votare nu au putut participa delegații din partea opoziției. Am auzit că Lucrețiu Pătrășcanu, care era ministrul justiției, a avut curiozitatea să vadă ce se întâmplă dacă lasă alegerile să fie corecte și a organizat la secția acestui minister alegeri corecte. Rezultatul a fost că majoritatea zdrobitoare au votat cu țărăniștii, chiar din cadrul ministerului.

 Rezultatele generale au fost următoarele:

 Total înscriși: 7 966000 alegători (nu au votat femeile)

 Votanți: 6. 955 000

 Comuniștii = 68, 62%-347 mandate din totalul de 414;

 PNȚ = 12, 62%-33 mandate;

 Uniunea Populară Maghiară = 4, 72%-29 mandate;

 Partidul Țărănesc Democrat Dr. Lupu =2, 3 %-2 locuri;

 Partidul Social Democrat Independent Titel Petrescu =1, 90%-nici un loc.

Dar lupta noastră a fost zadarnică, deoarece așa cum s-a văzut ulterior, noi am fost vânduți rușilor de către puterile apusene și a trebuit să ne ducem calvarul impus de istorie, timp de 45 ani.

 Care a fost suportul moral pentru a continua rezistența anticomunistă atâta timp, împotriva tuturor evidențelor? Pentru mine era, în primul rând, îndemnul la acțiune, lansat permanent de Iuliu Maniu, în care aveam încredere (știe el ce știe!) și, în al doilea rând, propaganda ipocrită a puterilor apusene, care totdeauna, în mesajele lor, lăsau să se înțeleagă că se fac pregătiri pentru a strivi colosul rusesc, dar aceasta în subtext și nu expres. Luptele din munți au durat până aproape de anii 60, când poporul român s-a convins definitiv că tot ce se spune la posturile de radio apusene sunt simple gogoși. Ei voiau să scoată castanele din foc cu ajutorul nenorociților din țările captive! Iuliu Maniu și toată elita intelectuală română au fost exterminați în temnițele comuniste, cu o cruzime de care nu sunt capabili decât canibalii de la Kremlin și complicii lor de pretutindeni, în timp ce puterile apusene aveau relații diplomatice și făceau comerț, se lăsau spionate în mod grosolan de KGB, care le-a furat toate secretele militare, inclusiv bomba atomică. Este semnificativă afirmația unui KGB-ist, care la o conferință a spionilor comuniști, citată de Pacepa, a afirmat că predarea de către soții Rosenberg a secretelor atomice a fost, pentru URSS, echivalentă cu evenimentul înfrângerii Germaniei în cel de al doilea război mondial.

Supus la presiuni insuportabile, poporul român a ajuns să-și idolatrizeze călăii și să-și piardă demnitatea și onoarea. Când scriu aceste rânduri, pe plan politic național se discută în mod inadmisibil, la începutul anului 2000, formarea Comisiei de aplicare a legii dosarelor securității și aceasta prilejuiește luări de poziție de neconceput pentru niște oameni integri, aflați la conducerea statului. Singura explicație este că au fost implicați de securitate după eliberarea din închisori în acțiuni de trădare a rudelor și prietenilor cu care veneau în contact, nu au dezvăluit aceste relații după 1990, cum au făcut câțiva (Paleologu, Corneanu, etc. ) și acum își dau în petic, punând bețe în roate aplicării legii. Printre aceștia se află vârfurile politice ale Partidului Național Liberal și Național Țărănesc, în care românii își puseseră speranțele, nemaivorbind de Partidul Democrat sau PDSR, care sunt consecvente în a proteja relicvele comuniste.